Sunt zile în care omul ajunge acasă istovit.
După ore întregi de muncă, griji, responsabilități și alergare continuă, trupul cere odihnă, iar mintea pare incapabilă să se mai concentreze. În astfel de momente, rugăciunea, care ar trebui să fie cea mai importantă întâlnire a zilei, riscă să devină o formalitate sau chiar să fie abandonată cu totul.
Mulți creștini se întreabă cu durere:
„Ce fac atunci când sunt atât de obosit încât nu mai pot să-mi fac canonul?”
Această întrebare nu este nouă. Ea i-a preocupat și pe marii părinți ai Bisericii, care au cunoscut foarte bine slăbiciunile firii omenești. Sfântul Teofan Zăvorâtul oferă un răspuns plin de înțelepciune și discernământ. El nu îndeamnă nici la nepăsare, nici la deznădejde, ci la o rugăciune făcută cu inimă trează și cu respect față de Dumnezeu.
Prin sfaturile sale învățăm că Dumnezeu nu cere imposibilul de la noi, dar nici nu binecuvântează nepăsarea. El privește mai ales la dorința sinceră a inimii și la osteneala făcută din dragoste pentru El.
Oboseala trupului este o realitate
Omul nu este doar suflet, ci și trup. Dumnezeu Însuși ne-a creat astfel, iar trupul are limitele sale. După o zi întreagă de muncă, de efort fizic sau intelectual, este firesc ca puterile să slăbească.
Nu trebuie să ne simțim vinovați pentru simplul fapt că suntem obosiți. Chiar și Mântuitorul Iisus Hristos, în firea Sa omenească, a cunoscut oboseala. Evanghelia spune că, după o călătorie lungă:
„Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.” (Ioan 4, 6).
Problema nu este oboseala, ci modul în care răspundem ei. Uneori ea devine pretext pentru a renunța complet la rugăciune. Alteori, din dorința de a nu lipsi de la canon, rostim rugăciunile în grabă, fără atenție și fără participarea inimii.
Nici una dintre aceste extreme nu este folositoare.
Rugăciunea nu trebuie făcută de mântuială
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune limpede:
„Nu îngăduiţi niciodată să faceţi canonul de mântuială!”
Aceste cuvinte sunt foarte actuale. De multe ori, omul își spune rugăciunile doar pentru a bifa o obligație. Citește repede, fără să înțeleagă ce spune, cu mintea în altă parte sau chiar pe jumătate adormit.
O astfel de rugăciune nu mai este dialog cu Dumnezeu. Ea devine doar o rostire mecanică de cuvinte.
Domnul ne învață că adevărata închinare trebuie să fie făcută:
„Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. ” (Ioan 4, 24).
Dumnezeu nu caută simple cuvinte, ci o inimă care Îl iubește și Îl caută.
Mai bine o rugăciune mai scurtă, dar făcută cu atenție și cu smerenie, decât un canon lung rostit fără nicio luare-aminte.
Pregătește-te înainte de rugăciune
Sfântul Teofan oferă un sfat surprinzător prin simplitatea lui.
Dacă ești foarte obosit, nu începe imediat canonul.
Mai întâi ieși puțin afară. Plimbă-te câteva minute. Respiră adânc. Lasă mintea să se desprindă de grijile zilei.
Dacă simți o apăsare puternică sau amețeală, întinde-te pentru câteva minute și odihnește-ți trupul.
Aceste recomandări nu sunt o invitație la comoditate, ci o pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Așa cum ne pregătim pentru o întâlnire importantă cu un om, cu atât mai mult trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea cu Împăratul cerului.
Uneori câteva minute de liniște schimbă cu totul felul în care ne rugăm.
Scoate din minte grijile zilei
Sfântul Teofan spune că înainte de rugăciune trebuie să ne eliberăm mintea de impresiile și problemele zilei.
Nu este deloc ușor.
Trăim într-o lume în care mintea este permanent ocupată. Telefonul, știrile, serviciul, problemele familiei și grijile materiale ne urmăresc până târziu în noapte.
Ajungem la rugăciune, dar continuăm să purtăm în minte toate aceste gânduri.
Rugăciunea însă cere liniștire.
Psalmistul David spune:
„Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu, înălța-Mă-voi pe pământ.” (Psalmul 45, 10)
Această oprire este esențială. Pentru câteva clipe trebuie să lăsăm lumea afară și să intrăm înaintea lui Dumnezeu.
Nu înseamnă că uităm problemele, ci că le punem în mâinile Celui care le poate rezolva.
Dumnezeu privește osteneala inimii
Poate cea mai frumoasă parte a sfatului Sfântului Teofan este aceasta:
„Domnul, Care le vede pe toate, priveşte la pornirea voastră de a face binele, de a lucra şi de a ţine poruncile Lui. Vă priveşte şi vă binecuvântează.”
Aceste cuvinte aduc multă mângâiere.
Dumnezeu vede lupta noastră.
Vede când ne este greu.
Vede când trupul nu mai are putere.
Vede când ochii ni se închid de oboseală.
Dar vede și dorința sinceră de a nu-L părăsi.
Tocmai această dorință este binecuvântată.
Dumnezeu nu este un stăpân aspru care urmărește fiecare greșeală pentru a pedepsi. El este Tatăl iubitor care privește cu dragoste spre copiii care încearcă să-I rămână credincioși.
Nu renunța la rugăciune
Există o mare ispită atunci când suntem obosiți.
Ne spunem:
„Astăzi nu mai fac rugăciunea.”
Mâine spunem același lucru.
Apoi încă o zi.
Încet-încet, canonul începe să dispară din viața noastră.
Diavolul nu urmărește neapărat să ne oprească dintr-o dată. El este mulțumit dacă reușește să slăbească puțin câte puțin legătura noastră cu Dumnezeu.
De aceea este important să nu întrerupem rugăciunea.
Dacă nu putem face întregul canon, să spunem măcar rugăciunile esențiale cu atenție și smerenie.
Dacă nu putem sta mult în picioare, să ne rugăm așezați.
Dacă nu putem rosti multe rugăciuni, să spunem din inimă:
„Doamne, miluiește-mă!”
O rugăciune sinceră valorează mai mult decât sute de cuvinte rostite fără inimă.
Rugăciunea este întâlnire, nu obligație
Mulți ajung să privească rugăciunea doar ca pe o datorie zilnică.
Dar rugăciunea este, înainte de toate, întâlnirea cu Dumnezeu.
Atunci când iubești pe cineva, nu vorbești cu el doar din obligație.
La fel este și în viața duhovnicească.
Canonul este folositor deoarece ne disciplinează, însă scopul lui este să ne apropie de Dumnezeu.
Dacă pierdem această înțelegere, rugăciunea devine o povară.
Dacă o păstrăm, chiar și cele mai scurte rugăciuni vor fi pline de viață.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:
„Rugați-vă neîncetat.” (I Tesaloniceni 5, 17)
Aceasta nu înseamnă să citim permanent rugăciuni din carte, ci să păstrăm inima unită cu Dumnezeu în orice împrejurare.
Fiecare creștin cunoaște zile de slăbiciune și oboseală
Dumnezeu știe această neputință și nu ne cere ceea ce depășește puterile noastre. În schimb, El dorește sinceritatea inimii, dorința de a-L căuta și respectul cu care ne apropiem de rugăciune.
Sfântul Teofan Zăvorâtul ne învață un lucru de mare preț: atunci când suntem epuizați, să nu transformăm rugăciunea într-o formalitate. Mai bine să ne pregătim puțin, să ne liniștim trupul și mintea, iar apoi să stăm înaintea lui Dumnezeu cu atenție și dragoste.
Domnul vede fiecare osteneală făcută pentru El. Vede fiecare clipă în care alegem rugăciunea în locul comodității, fiecare încercare de a ne ridica mintea spre cer după o zi grea și fiecare suspin rostit din inimă.
Să nu uităm niciodată că Dumnezeu nu măsoară rugăciunea după numărul cuvintelor, ci după iubirea cu care este rostită.
Iar o inimă smerită, chiar și atunci când este obosită, rămâne întotdeauna primită înaintea Lui, pentru că:
„Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. ” (Psalmul 50, 18).