Una dintre cele mai subtile ispite care pot apărea în viața Bisericii este ispita dezbinării.
Rareori ea începe prin erezii sau conflicte deschise. De cele mai multe ori începe prin preferințe personale exagerate, prin atașamente exclusiviste față de anumite persoane sau prin convingerea că doar un anumit grup de credincioși trăiește „adevărata” viață duhovnicească. Astfel iau naștere ceea ce, în limbaj popular, numim „bisericuțe”, adică grupări închise, care, fără să părăsească formal Biserica, slăbesc unitatea ei lăuntrică.
Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți avertizează limpede asupra acestui pericol. Biserica este Trupul lui Hristos, iar Trupul nu poate fi împărțit în tabere care se privesc cu suspiciune sau superioritate. Adevărata viață creștină se întemeiază pe dragoste, pace și smerenie, nu pe spirit de partidă.
Apostolul Pavel condamnă dezbinarea
În prima epistolă către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel întâlnește o comunitate frământată de conflicte. Unii spuneau că îl urmează pe Pavel, alții pe Apolo, alții pe Chifa, iar alții afirmau că ei sunt direct ai lui Hristos.
Apostolul îi mustră cu fermitate:
„Căci, fraţii mei, despre voi, prin cei din casa lui Hloe mi-a venit ştire că la voi sunt certuri; Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? ” (I Corinteni 1, 11-13).
Aceste cuvinte rămân la fel de actuale și astăzi. Hristos nu poate fi împărțit. Nimeni nu este proprietarul harului, iar niciun duhovnic, oricât de sfânt ar fi, nu poate deveni centrul Bisericii. Toți slujitorii autentici ai lui Dumnezeu conduc sufletele către Hristos, nu către propria persoană.
Pericolul grupărilor exclusiviste
Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina explică faptul că Apostolul Pavel îi mustră atât pe cei care resping orice îndrumare duhovnicească, dorind o relație individualistă cu Hristos, cât și pe cei care se împart în grupuri în jurul unor persoane.
Ambele extreme sunt primejdioase.
Pe de o parte, omul care spune că nu are nevoie de Biserică, de preot sau de duhovnic cade ușor în înșelare, deoarece își face din propria judecată măsura adevărului.
Pe de altă parte, cel care transformă legătura cu un părinte duhovnicesc într-un motiv de separare față de ceilalți uită că ascultarea adevărată nu produce dezbinare, ci smerenie.
Un duhovnic autentic nu își formează o „tabără”, ci își învață fiii duhovnicești să-i iubească pe toți, să respecte întreaga Biserică și să rămână în comuniune cu ceilalți credincioși.
Pacea este semnul prezenței lui Dumnezeu
Sfântul Apostol Pavel îndeamnă:
„Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul,” (Evrei 12, 14).
Observăm că pacea și sfințenia sunt așezate împreună. Nu poate exista adevărată sfințenie acolo unde există permanent ceartă, rivalitate, suspiciune sau dispreț față de ceilalți.
Diavolul nu reușește întotdeauna să scoată oamenii din Biserică. Uneori îi lasă în interiorul ei, dar îi face să se lupte între ei. Astfel, rugăciunea se răcește, dragostea dispare, iar credința devine o competiție între grupuri.
De aceea, pacea nu este un simplu sentiment, ci o lucrare duhovnicească. Ea cere răbdare, iertare, smerenie și disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt.
Duhovnicul este călăuză, nu stăpân
În tradiția ortodoxă, relația dintre credincios și duhovnic este una sfântă. Ea este întemeiată pe încredere, ascultare și responsabilitate reciprocă.
Totuși, această relație nu trebuie niciodată absolutizată.
Duhovnicul este un slujitor al lui Hristos. El nu îi conduce pe oameni spre propria persoană, ci spre Dumnezeu. Dacă un credincios ajunge să creadă că numai prin duhovnicul său lucrează harul sau că ceilalți preoți sunt inferiori, atunci s-a strecurat deja o deformare a vieții bisericești.
La fel, dacă un preot își încurajează fiii duhovnicești să se considere diferiți sau superiori altor credincioși, apare duhul sectar, incompatibil cu viața Bisericii.
Sfinții nu au creat grupări în jurul lor. Dimpotrivă, i-au trimis întotdeauna pe oameni către Hristos și către comuniunea întregii Biserici.
Mândria, rădăcina tuturor dezbinărilor
La originea celor mai multe conflicte se află mândria.
Ea îl face pe om să creadă că înțelege mai bine decât ceilalți, că are o credință mai curată sau că aparține unui cerc privilegiat.
Din această mândrie apar comparațiile:
„Noi suntem mai râvnitori.”
„Noi avem adevăratul duhovnic.”
„Noi înțelegem Ortodoxia mai bine.”
Aceste gânduri sunt foarte periculoase, deoarece distrug dragostea.
Sfinții Părinți nu s-au considerat niciodată superiori. Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât devine mai smerit și mai îngăduitor cu neputințele altora.
Cel smerit nu caută să demonstreze că are dreptate, ci caută să păstreze pacea.
Biserica este o familie, nu o colecție de tabere
Într-o familie adevărată există caractere diferite, sensibilități diferite și chiar opinii diferite. Cu toate acestea, iubirea păstrează unitatea.
La fel este și în Biserică.
Există preoți cu daruri diferite, duhovnici cu metode pastorale diferite și credincioși aflați pe trepte diferite ale vieții duhovnicești. Această diversitate nu este o problemă, ci o bogăție.
Problema apare atunci când diferențele devin motive de separare.
Biserica nu este construită pe preferințele noastre personale, ci pe Hristos.
De aceea putem respecta un anumit duhovnic fără să-i disprețuim pe ceilalți, putem avea evlavie față de un sfânt fără să-i ignorăm pe ceilalți sfinți și putem participa activ în parohia noastră fără să ne considerăm mai buni decât alții.
Cum păstrăm unitatea Bisericii?
În primul rând, prin rugăciune. Cine se roagă sincer pentru aproapele nu îl poate urî.
În al doilea rând, prin smerenie. Nu trebuie să ne considerăm măsura adevărului și nici să judecăm permanent pe ceilalți.
În al treilea rând, prin ascultare față de învățătura Bisericii. Nu preferințele personale sunt criteriul adevărului, ci credința păstrată de întreaga Biserică.
În al patrulea rând, prin dragoste. Apostolul Pavel spune că dragostea este legătura desăvârșirii. Ea acoperă neputințele, vindecă neînțelegerile și întărește comuniunea dintre credincioși.
Ori de câte ori simțim că apar tensiuni sau rivalități, este bine să ne întrebăm dacă ceea ce facem contribuie la unitatea Trupului lui Hristos sau, dimpotrivă, o slăbește.
Biserica lui Hristos nu este alcătuită din grupuri rivale, ci din mădulare unite de același Duh Sfânt
În ea nu este loc pentru „bisericuțe”, pentru spirit de partidă sau pentru competiții duhovnicești. Toți suntem chemați la aceeași mântuire, hrăniți de același Potir și luminați de același Hristos.
Îndemnul Sfântului Apostol Pavel rămâne și astăzi glasul Bisericii către fiecare dintre noi:
„Pacea să urmaţi cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.”
Să ne ferim, așadar, de orice duh al dezbinării și să cultivăm iubirea, smerenia și comuniunea.
Când fiecare credincios va căuta nu propria afirmare, ci binele întregii Biserici, atunci se va împlini rugăciunea Mântuitorului:
„Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17, 21).
Aceasta este adevărata mărturie a creștinului și cea mai puternică dovadă că Hristos lucrează în mijlocul poporului Său.