Una dintre cele mai mari minuni pe care Dumnezeu le săvârșește în viața omului este schimbarea inimii.
Convertirea autentică nu înseamnă doar renunțarea la anumite păcate sau adoptarea unor obiceiuri religioase, ci o transformare profundă a întregii ființe. Omul care L-a întâlnit cu adevărat pe Hristos începe să vadă lumea cu alți ochi, să iubească ceea ce înainte îi era indiferent și să se îndepărteze de ceea ce altădată îl stăpânea. Așa se explică de ce Sfinții vorbesc despre pocăință ca despre o adevărată naștere din nou.
Arhimandritul Epifanie Theodoropulos spune limpede:
„Când vine Hristos în viața noastră, El schimbă gusturile. Omul născut din nou are alte bucurii.”
Această schimbare nu este rezultatul unui efort psihologic, nici al unei discipline omenești, ci lucrarea harului dumnezeiesc în sufletul celui care se pocăiește sincer.
Creștinul nu mai caută împlinirea în plăcerile trecătoare ale lumii, deoarece descoperă o bucurie infinit mai mare: comuniunea cu Dumnezeu. De aceea, omul născut din nou nu trăiește cu sentimentul că a pierdut ceva, ci că a câștigat totul.
Nașterea din nou, începutul unei vieți noi
Domnul Iisus Hristos i-a spus lui Nicodim un adevăr fundamental:
„Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu.”(Ioan 3, 3)
Această naștere nu este una trupească, ci duhovnicească.
Ea începe prin Sfântul Botez, pe care Sfântul Apostol Pavel îl numește „baia nașterii din nou”:
„El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, ” (Tit 3, 5)
Dar această renaștere trebuie continuată toată viața prin pocăință, spovedanie, rugăciune și împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Nașterea din nou înseamnă că omul nu mai este condus de patimi, ci începe să fie călăuzit de har. Firea omenească rămâne aceeași, însă inima capătă o nouă orientare. Ceea ce înainte părea dulce devine amar, iar ceea ce odinioară părea greu începe să aducă pace și lumină.
Hristos schimbă „gusturile” sufletului
Un om care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu nu poate înțelege de ce un creștin găsește bucurie în rugăciune, în post sau în priveghere. Pentru el acestea par poveri.
Însă atunci când Hristos intră în inimă, întreaga scară a valorilor se schimbă.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5, 17)
Aceasta nu este o metaforă. Este experiența tuturor sfinților și a tuturor oamenilor care s-au pocăit sincer.
Omul începe să simtă că plăcerile păcatului sunt lipsite de consistență. Ele nu mai au aceeași putere de atracție, deoarece sufletul a gustat ceva infinit mai înalt: prezența lui Dumnezeu.
După cum un om sănătos nu mai dorește hrana stricată, tot astfel sufletul vindecat de har nu mai găsește bucurie în păcat.
Aceasta este adevărata libertate.
Bucuria lumii și bucuria lui Hristos
Lumea promite fericirea prin avere, succes, plăceri și afirmare personală. Dar toate acestea sunt trecătoare.
Mântuitorul spune:
„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36)
Plăcerile lumii au o caracteristică aparte: cu cât omul le caută mai mult, cu atât rămâne mai gol sufletește. Ele provoacă o satisfacție scurtă, urmată de dorința unei noi plăceri.
În schimb, bucuria lui Hristos nu obosește sufletul. Ea aduce pace, liniște și mulțumire.
Domnul spune:
„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze. ” (Ioan 14, 27)
Există o diferență uriașă între bucuria care vine din exterior și cea care izvorăște din prezența lui Dumnezeu în inimă.
Prima depinde de împrejurări.
A doua rămâne chiar și în necazuri.
Pocăința schimbă perspectiva asupra trecutului
Arhimandritul Epifanie observă un lucru impresionant. Mulți oameni care trăiau în păcate grele ajung, după pocăință, să privească în urmă cu uimire.
Ei spun:
„Duceam o viață porcească și mă mulțumeam cu asta!”
Înainte nu vedeau mizeria păcatului. Erau obișnuiți cu ea.
Așa cum cineva care trăiește într-un loc întunecos nu observă întunericul până când nu vede lumina, tot astfel păcătosul nu înțelege robia sa până când nu primește harul lui Dumnezeu.
Fiul risipitor este imaginea perfectă a acestei schimbări.
Abia când și-a venit în fire și-a dat seama unde ajunsese:
„Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! ” (Luca 15, 17)
Pocăința înseamnă tocmai această revenire la adevăr.
Rugăciunea devine adevărata desfătare
Pentru omul lumesc, rugăciunea pare monotonă.
Pentru omul născut din nou, ea este respirația sufletului.
Arhimandritul Epifanie spune foarte frumos:
„Privegherile, rugăciunile și celelalte ne împlinesc; acestea sunt distracțiile noastre.”
Nu este vorba despre o obligație religioasă, ci despre iubire.
Cel care iubește nu consideră timpul petrecut cu persoana iubită drept o povară. La fel este și cu Dumnezeu. Rugăciunea devine întâlnire. Citirea Sfintei Scripturi devine hrană.
Participarea la Sfânta Liturghie devine bucuria săptămânii. Spovedania nu mai este o rușine, ci o eliberare. Împărtășirea devine izvor de viață. Aceasta este lucrarea harului.
Patimile nu mai stăpânesc sufletul
Omul renăscut poate încă să cadă în păcat. Diferența este că nu mai iubește păcatul. Dacă alunecă, suferă.
Dacă greșește, se pocăiește. Dacă cade, se ridică.
Arhimandritul Epifanie spune că atunci când creștinul face ceva nepotrivit chemării sale, nu o face pentru că acel lucru îl împlinește, ci pentru că a fost sedus pentru o vreme.
Aceasta este o mare deosebire. Înainte omul mergea spre păcat cu plăcere. Acum merge spre Dumnezeu cu dor.
Iar dacă păcătuiește, inima nu îi mai găsește liniștea până când nu se întoarce prin pocăință.
Bucuria sfinților
Viețile sfinților sunt dovada că adevărata fericire nu depinde de condițiile exterioare. Mulți dintre ei au trăit în sărăcie, în pustie sau în prigoane. Și totuși aveau o pace pe care împărații nu o cunoșteau.
Sfântul Apostol Pavel putea spune:
„Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4, 4)
Această poruncă nu ar fi fost posibilă dacă bucuria creștină s-ar fi bazat pe împrejurări. Sfinții aveau bucurie pentru că Îl aveau pe Hristos. Când Dumnezeu ocupă centrul inimii, toate celelalte își găsesc locul potrivit.
Cum putem dobândi această schimbare?
Mulți oameni își doresc o astfel de transformare, dar încearcă să o obțină doar prin voință. Schimbarea adevărată vine prin har. Noi trebuie doar să deschidem ușa inimii.
Aceasta înseamnă:
- rugăciune zilnică;
- participare regulată la Sfânta Liturghie;
- spovedanie sinceră;
- împărtășire cu binecuvântarea duhovnicului;
- citirea Sfintei Scripturi;
- lupta împotriva patimilor;
- smerenie și răbdare.
Harul lucrează treptat. Nu schimbă totul într-o singură zi. Dar, privind după ani, omul observă că nu mai este același. Gândește altfel. Iubește altfel. Se bucură de alte lucruri. Plânge pentru alte lucruri. Trăiește pentru Dumnezeu.
Omul născut din nou nu este un om lipsit de bucurii, ci unul care a descoperit bucuria cea adevărată
Hristos nu răpește frumusețea vieții, ci îi descoperă adevăratul sens. El schimbă gusturile inimii, vindecă patimile și umple sufletul cu pacea pe care lumea nu o poate oferi.
Creștinul autentic nu disprețuiește lumea, ci refuză să-și lege inima de ceea ce este trecător. El știe că toate bunurile pământești sunt vremelnice, în timp ce comuniunea cu Dumnezeu este veșnică.
Să-I cerem Domnului harul acestei înnoiri lăuntrice, pentru ca și noi să putem spune împreună cu Sfântul Apostol Pavel:
„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2, 20).
Atunci vom înțelege din proprie experiență că omul născut din nou are, într-adevăr, alte bucurii: bucuria rugăciunii, a pocăinței, a păcii inimii și a nădejdii neclintite în Împărăția lui Dumnezeu.