Ascultarea este una dintre cele mai înalte virtuți ale vieții creștine și temelia pe care se clădește relația omului cu Dumnezeu și cu semenii săi.
Ea nu înseamnă o supunere lipsită de libertate, ci o alegere conștientă de a urma voia lui Dumnezeu, Care dorește mântuirea și fericirea veșnică a fiecărui om. În Sfânta Scriptură, ascultarea este prezentată ca fiind calea vieții, iar neascultarea ca izvor al păcatului, al suferinței și al despărțirii de Dumnezeu.
Prima școală a ascultării este familia. Aici copilul învață să respecte, să iubească, să primească sfatul și să se deprindă cu responsabilitatea. Dacă în casa părintească se formează o inimă ascultătoare, atunci omul va putea răspunde mai ușor chemării lui Hristos. Dacă însă se obișnuiește cu răzvrătirea, cu încăpățânarea și cu nesocotirea autorității părinților, îi va fi mult mai greu să se supună voii lui Dumnezeu.
Starețul Tadei spune cu multă înțelepciune că ascultarea se învață în sânul familiei și că, în măsura în care nu suntem ascultători față de părinții noștri, cu greu ne vom închina viața lui Hristos. Aceste cuvinte exprimă o mare realitate duhovnicească: omul nu poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede, dacă nu învață mai întâi să cinstească pe cei prin care Dumnezeu i-a dăruit viața.
Ascultarea, începutul vieții duhovnicești
Întreaga istorie a mântuirii începe cu o poruncă și cu libertatea omului de a o împlini. Dumnezeu i-a așezat pe Adam și Eva în Rai și le-a dat toate darurile Sale, cerându-le doar să nu guste din pomul cunoștinței binelui și răului. Din nefericire, omul a ales neascultarea.
Păcatul strămoșesc nu a fost doar încălcarea unei reguli, ci ruperea comuniunii cu Dumnezeu. Din cauza neascultării, omul a pierdut Raiul, a cunoscut durerea, moartea și despărțirea de Creatorul său. Toată suferința lumii își are rădăcina în această alegere greșită.
De aceea, Biserica ne învață că ascultarea nu este o simplă disciplină morală, ci o întoarcere la starea pentru care am fost creați. Prin ascultare ne apropiem din nou de Dumnezeu și refacem legătura pierdută prin păcat.
Mântuitorul Iisus Hristos ne-a arătat desăvârșirea ascultării. El a spus: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”, iar prin ascultarea Sa până la moarte pe Cruce a deschis oamenilor calea spre mântuire. Dacă neascultarea lui Adam a adus moartea, ascultarea lui Hristos a adus viața.
Familia, prima școală a ascultării
Copilul nu învață ascultarea în primul rând la școală sau în societate, ci în propria familie. Părinții sunt primii dascăli ai credinței, ai iubirii și ai responsabilității.
Atunci când copilul este învățat cu blândețe să respecte cuvântul părinților, el deprinde o ordine lăuntrică ce îl va ajuta întreaga viață. Va înțelege că există autoritate, responsabilitate și limite sănătoase.
Ascultarea nu trebuie confundată cu frica. Copilul nu ascultă pentru că se teme de pedeapsă, ci pentru că simte iubirea părinților și înțelege că sfatul lor urmărește binele său.
În familie se formează caracterul. Acolo se cultivă răbdarea, smerenia, recunoștința și respectul. Dacă aceste virtuți lipsesc în copilărie, ele vor fi dobândite cu mult mai greu mai târziu.
De aceea, Starețul Tadei afirmă că ascultarea se învață în sânul familiei. Cine nu a învățat să fie ascultător față de părinții săi va întâmpina mari dificultăți în a-L urma pe Hristos și în a primi îndrumarea Bisericii.
Cinstirea părinților, poruncă dumnezeiască
Una dintre Cele Zece Porunci este cinstirea părinților:
,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.” (Ieșirea 20, 12)
Aceasta este singura poruncă însoțită de o făgăduință atât de clară. Dumnezeu binecuvintează pe cel care își respectă părinții și îi oferă pace, ocrotire și luminare în viață.
Cinstirea părinților nu înseamnă doar ascultarea din copilărie. Ea continuă întreaga viață prin respect, grijă, recunoștință și rugăciune.
Părinții sunt instrumentele prin care Dumnezeu ne-a adus pe lume. Ei au purtat povara creșterii noastre, au făcut sacrificii și au vegheat asupra noastră în anii cei mai fragili ai existenței.
Chiar dacă nu au fost desăvârșiți, ei rămân părinții pe care Dumnezeu i-a rânduit pentru fiecare dintre noi.
Cum trebuie priviți părinții cu neputințe
Una dintre cele mai adânci învățături ale Starețului Tadei este aceea că părinții pot fi oameni păcătoși, pot avea multe slăbiciuni și chiar pot greși grav, însă copiii nu sunt chemați să-i judece.
Sfântul stareț spune că părinții trebuie să fie pentru noi sfințenie. Nu pentru că ar fi lipsiți de păcate, ci pentru că locul lor în viața noastră este sfințit de Dumnezeu.
Fiecare om va răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru propriile sale fapte. Părinții vor răspunde pentru modul în care și-au crescut copiii, iar copiii vor răspunde pentru felul în care și-au cinstit părinții.
Nu ne este îngăduit să cultivăm ura, resentimentul sau disprețul. Chiar dacă uneori este necesar să ne ferim de influențe rele ori de abuzuri, sufletul trebuie să rămână liber de răutate și să păstreze rugăciunea pentru părinți.
Starețul Tadei mărturisește cu smerenie că nici el nu știa în tinerețe cât de mult îi poate răni pe părinți chiar și prin gândurile sale. Această mărturisire ne arată că păcatul începe în inimă înainte de a se vedea în fapte.
Neascultarea și urmările ei
Lumea de astăzi trăiește o adevărată criză a ascultării. Copiii nu mai respectă părinții, elevii nu mai respectă profesorii, oamenii nu mai respectă legile morale, iar mulți nu mai doresc să asculte nici de Dumnezeu.
Această răzvrătire produce tulburare în familie, în societate și în viața fiecărui om.
Starețul Tadei spune că întreaga lume este copleșită din cauza neascultării noastre. Privind în jur, vedem conflicte, destrămarea familiilor, violență, lipsă de respect și o permanentă neliniște sufletească.
Neascultarea nu aduce libertate adevărată, ci robie față de propriile patimi. Omul care nu ascultă de Dumnezeu ajunge, fără să-și dea seama, să fie condus de mândrie, egoism și dorințe nestăpânite.
În schimb, ascultarea aduce pace. Ea îl eliberează pe om de tirania propriului ego și îl apropie de iubirea lui Dumnezeu.
Ascultarea de Dumnezeu
Ascultarea față de Tatăl Ceresc este scopul final al întregii vieți creștine.
Aceasta se împlinește prin păzirea poruncilor, prin participarea la viața Bisericii, prin rugăciune, spovedanie, împărtășire și prin împlinirea faptelor iubirii.
Nu întotdeauna înțelegem de ce Dumnezeu îngăduie anumite încercări. Totuși, credinciosul știe că voia lui Dumnezeu este întotdeauna spre binele său, chiar atunci când trece prin suferință.
Adevărata ascultare presupune încredere deplină în purtarea de grijă a Tatălui Ceresc. Ea nu este o obligație apăsătoare, ci răspunsul iubitor al fiului față de Părintele său.
Când omul învață această ascultare, sufletul său dobândește pace, iar frica de viitor se diminuează. Dumnezeu conduce viața celui care Îl urmează cu credință și smerenie.
Ascultarea este una dintre cele mai frumoase expresii ale iubirii
Ea începe în familie, prin respectul față de părinții trupești, și se desăvârșește în ascultarea față de Tatăl Ceresc.
Starețul Tadei ne amintește că binecuvântarea lui Dumnezeu se revarsă peste cei care își cinstesc părinții și că nimeni nu poate avea o cale dreaptă dacă disprețuiește această poruncă. Chiar și atunci când părinții au neputințe, copiii sunt chemați să răspundă cu respect, rugăciune și iubire, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu.
Într-o lume în care răzvrătirea este adesea prezentată drept libertate, creștinul este chemat să urmeze exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a făcut ascultător până la moarte din iubire pentru Tatăl și pentru oameni.
Să cerem lui Dumnezeu darul ascultării curate, al smereniei și al discernământului, pentru ca, cinstindu-ne părinții și împlinind voia Tatălui Ceresc, să dobândim pacea inimii, binecuvântarea vieții și, la vremea rânduită, moștenirea Împărăției lui Dumnezeu.