Într-o lume în care conflictele, resentimentele și dorința de răzbunare par să devină tot mai firești, Evanghelia lui Hristos propune o cale care contrazice logica omenească.
Mântuitorul nu doar că ne îndeamnă să nu răspundem răului cu rău, ci merge mai departe și ne poruncește:
„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ” (Matei 5, 44).
Aceste cuvinte reprezintă una dintre cele mai înalte măsuri ale vieții creștine. Ele nu descriu un ideal imposibil, ci chipul omului care trăiește în Hristos. Sfântul Ignatie Briancianinov arată limpede că vrăjmășia este rodul omului vechi, al firii căzute, în timp ce robul lui Hristos nu poate purta ură în inimă. El poate fi prudent, poate evita răul și poate păstra discernământul, însă nu poate deveni vrăjmașul nimănui.
Aceasta este una dintre cele mai grele, dar și cele mai frumoase lecții ale Ortodoxiei: biruința asupra răului nu se realizează prin violență sau răzbunare, ci prin iubirea care izvorăște din Dumnezeu.
Vrăjmășia, rodul omului vechi
După căderea în păcat, firea omenească s-a îmbolnăvit. În locul comuniunii cu Dumnezeu și cu aproapele au apărut mândria, egoismul și dorința de a ne pune pe noi înșine în centrul existenței. Din această ruptură se nasc toate conflictele dintre oameni.
Sfântul Ignatie Briancianinov spune că vrăjmășia se naște din duhul lumii. Omul care trăiește după criteriile lumii își împarte semenii în prieteni și dușmani, în cei care îi sunt folositori și cei care îi stau împotrivă. Iubește atât timp cât primește ceva și urăște atunci când este rănit sau contrazis.
Această stare este expresia omului vechi, adică a firii care încă nu s-a lăsat vindecată de harul lui Dumnezeu. De aceea, creștinul nu este chemat doar să-și controleze faptele exterioare, ci să-și transforme însăși inima.
Adevărata luptă nu este împotriva oamenilor, ci împotriva păcatului care locuiește în noi și care naște judecata, invidia, răzbunarea și ura.
Iubirea duhovnicească este diferită de iubirea omenească
Sfântul Ignatie face o observație profundă: iubirea trupească seamănă adesea foarte mult cu vrăjmășia. La prima vedere pare surprinzător, dar experiența confirmă acest adevăr.
Iubirea bazată exclusiv pe sentimente, interese sau atașamente omenești este schimbătoare. Astăzi cineva este iubit, iar mâine poate deveni cel mai mare dușman. Aceeași intensitate emoțională care produce atașamentul poate produce și ura atunci când așteptările sunt înșelate.
În schimb, iubirea duhovnicească este cu totul altceva. Ea nu izvorăște din interese personale, ci din Dumnezeu. Este statornică, curată, lipsită de patimă și capabilă să-i cuprindă pe toți oamenii.
Această iubire nu înseamnă că îi aprobăm pe toți sau că ignorăm răul. Înseamnă însă că nu încetăm niciodată să dorim mântuirea aproapelui, indiferent cât de mult ne-a rănit.
Numai iubirea care vine din Dumnezeu poate rămâne vie atunci când omul din fața noastră ne respinge, ne vorbește de rău sau ne prigonește.
Cum iubim pe vrăjmași?
Mulți se întreabă dacă este posibil să simțim afecțiune față de cei care ne-au făcut rău. Evanghelia nu cere în primul rând un sentiment, ci o lucrare concretă.
Mântuitorul spune limpede ce înseamnă iubirea față de vrăjmași:
– să iertăm răul primit;
– să ne rugăm pentru cei care ne prigonesc;
– să-i binecuvântăm pe cei care ne blestemă;
– să facem bine celor care ne urăsc.
Aceste fapte nu sunt ușoare. Ele presupun răstignirea propriului ego și renunțarea la dorința de a răspunde cu aceeași monedă.
Sfântul Ignatie arată că iubirea poate merge chiar până la jertfa supremă pentru mântuirea vrăjmașului. Acesta este modelul desăvârșit pe care ni l-a oferit Însuși Hristos pe Cruce. În timp ce era răstignit de cei care Îl batjocoreau și Îl omorau, El Se ruga: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.” Aceasta este măsura iubirii creștine.
Înțelepciunea nu este lipsă de iubire
Există însă un aspect foarte important pe care Sfântul Ignatie îl subliniază și care este adesea uitat.
Iubirea față de vrăjmași nu înseamnă naivitate.
Domnul spune apostolilor:
„Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. ” (Matei 10, 16).
Așadar, Evanghelia cere două virtuți care trebuie să meargă împreună: nevinovăția și discernământul.
Creștinul nu este chemat să se lase manipulat, înșelat sau folosit de cei rău intenționați. El poate evita conflictele, poate păstra distanța față de oamenii care îi pun în pericol sufletul sau familia și poate lua măsuri de protecție atunci când este nevoie. Prudența nu înseamnă lipsă de iubire. Poți să ierți pe cineva fără să-i mai oferi posibilitatea de a-ți face rău. Poți să te rogi pentru cineva fără să devii părtaș la păcatul lui. Poți să-l binecuvântezi fără să aprobi nedreptatea pe care o săvârșește.
Această înțelepciune este una dintre cele mai mari dovezi ale maturității duhovnicești.
Lupta adevărată este în inimă
Cel mai mare vrăjmaș al nostru nu este omul care ne vorbește de rău, ci patima care se naște în propria inimă.
Diavolul urmărește ca, prin răul făcut de alții, să aprindă în noi aceeași ură. Astfel, cel nedrept nu mai rămâne singur în păcat, ci îl atrage și pe cel pe care l-a rănit.
De aceea, Sfinții Părinți spun că primul lucru pe care trebuie să-l păzim este pacea inimii.
Atunci când păstrăm resentimente ani întregi, când repetăm mereu nedreptățile suferite sau când ne hrănim imaginația cu dorințe de răzbunare, nu celălalt este cel care pierde, ci noi înșine. Ura îl leagă pe om de cel pe care îl urăște. Iertarea, dimpotrivă, îl eliberează.
Nu întâmplător rugăciunea „Tatăl nostru” leagă iertarea păcatelor noastre de iertarea aproapelui: „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri.”
Robul lui Hristos aparține lui Dumnezeu
Sfântul Ignatie încheie această învățătură cu o afirmație categorică: „Robul lui Hristos nu poate fi vrăjmașul cuiva.”
Aceste cuvinte definesc identitatea creștinului.
Cel care s-a dăruit lui Hristos nu mai trăiește pentru propriul orgoliu. El nu mai caută să-și apere cu orice preț imaginea sau dreptatea personală, ci încearcă să urmeze exemplul Domnului.
Desigur, aceasta nu înseamnă că robul lui Hristos nu va avea oameni care îl urăsc. Chiar Mântuitorul i-a avertizat pe ucenici că vor fi prigoniți și urâți din pricina numelui Său.
Există, așadar, o mare diferență între a avea vrăjmași și a fi vrăjmaș.
Creștinul poate avea oameni care îl persecuta, îl nedreptățesc sau îl calomniază, însă el nu răspunde cu aceeași monedă. El se luptă împotriva răului fără să urască persoana care îl săvârșește.
Aceasta este una dintre cele mai grele biruințe ale vieții duhovnicești.
Sfântul Ignatie Briancianinov ne amintește că vrăjmășia aparține omului vechi, iar iubirea este semnul omului înnoit prin har
Creștinul nu este chemat să fie slab, ci puternic în Dumnezeu; nu să fie naiv, ci înțelept; nu să aprobe răul, ci să-l biruiască prin bine. Robul lui Hristos poate plânge pentru nedreptățile lumii, poate suferi din cauza lor și poate lua măsuri înțelepte pentru a se feri de rău, dar nu își poate transforma inima într-un loc al urii.
Atunci când alegem să iertăm, să ne rugăm pentru cei care ne rănesc și să păstrăm pacea inimii, devenim adevărați ucenici ai lui Hristos. Această biruință lăuntrică pregătește sufletul pentru Împărăția lui Dumnezeu, unde domnește iubirea veșnică.