Puțini oameni pot spune că nu s-au confruntat niciodată cu mânia.
Uneori izbucnim dintr-un cuvânt, dintr-o nedreptate, dintr-o oboseală sau dintr-o neînțelegere. După ce trece furtuna, rămân regretele, mustrarea de conștiință și întrebarea: „De ce nu mă pot stăpâni?”
Mulți cred că mânia este întotdeauna un păcat și că trebuie eliminată cu totul din suflet. Însă Sfinții Părinți ne învață ceva surprinzător: Dumnezeu nu a pus în om nimic rău. Inclusiv mânia are un rost binecuvântat. Problema nu este existența ei, ci direcția în care o folosim.
Când este îndreptată împotriva aproapelui, mânia rănește, distruge și desparte. Dar când este întoarsă împotriva păcatului, a patimilor și a ispitelor, ea devine o putere extraordinară în lupta duhovnicească.
Părintele Porfirie Kavsokalivitul explică acest adevăr într-un mod simplu și profund, schimbând complet perspectiva asupra acestei puteri sufletești.
Mânia este o putere dăruită de Dumnezeu
Într-o zi, cineva i-a mărturisit Părintelui Porfirie o problemă cu care se lupta de mult timp:
‒ Părinte, mă enervez foarte repede.
Răspunsul starețului a fost neașteptat:
‒ Bun lucru e mânia!
Crezând că glumeşte, l-am întrerupt:
‒ E bun lucru?
‒ Fireşte! Dumnezeu a pus mânia în noi. Ea este nervul sufletului. Este putere. Ne-a dat-o Domnul ca, prin ea, să luptăm împotriva patimilor şi a diavolului. Aceasta este întrebuinţarea corectă a mâniei. Luăm această putere de la diavol şi o dăm lui Hristos. Dăruieşte-te lui Hristos cu forţă, cu nerv!
Aceste cuvinte răstoarnă modul obișnuit în care privim mânia. Nu Dumnezeu este autorul răului. El a sădit în suflet această energie pentru apărarea binelui. După cădere însă, omul a început să o folosească greșit, împotriva semenilor săi.
De ce ne mâniem atât de ușor?
De cele mai multe ori, ne enervăm pentru că iubirea de sine este rănită. Ne supărăm când nu suntem apreciați, când suntem contraziși, când cineva ne vorbește urât sau când lucrurile nu ies după voia noastră.
În astfel de momente, mânia nu mai este slujitoarea lui Dumnezeu, ci devine slujitoarea egoismului.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră.” (Efeseni 4, 26)
Observăm că Apostolul nu spune să nu existe deloc mânie, ci să nu păcătuim prin ea. Există o mânie dreaptă și o mânie păcătoasă.
Mânia dreaptă este împotriva păcatului.
Mânia păcătoasă este împotriva oamenilor.
Împotriva cui trebuie îndreptată mânia?
Sfinții Părinți spun că adevăratul nostru vrăjmaș nu este aproapele, ci păcatul și diavolul.
De aceea, energia sufletului trebuie întoarsă împotriva propriilor patimi.
Să ne mâniem pe:
- mândria noastră;
- lenea noastră;
- răutatea noastră;
- invidia noastră;
- judecarea aproapelui;
- obișnuințele care ne îndepărtează de Dumnezeu.
Aceasta este lupta cea adevărată.
Este mult mai ușor să ridici vocea împotriva altuia decât să pornești război împotriva propriului ego.
Hristos nu ne cere să devenim oameni fără putere
Unii confundă blândețea cu slăbiciunea.
Dar Hristos nu dorește oameni lipsiți de curaj sau de energie.
El dorește oameni puternici, care să folosească această putere pentru bine.
Părintele Porfirie spune:
„Luăm această putere de la diavol şi o dăm lui Hristos.”
Ce înseamnă aceasta?
Înseamnă că aceeași energie cu care altădată răspundeam cu răutate poate deveni energia cu care ne rugăm mai fierbinte, postim mai serios, ne ridicăm după fiecare cădere și luptăm împotriva ispitelor.
Diavolul se bucură atunci când omul își consumă puterea certându-se cu aproapele.
Hristos Se bucură când aceeași putere este folosită pentru dobândirea virtuților.
Nu omul este problema
Altădată, Părintele Porfirie i-a spus ucenicului său ceva uimitor:
‒ Văd că un frate e foarte pornit împotriva ta, ca o fiară gata să te sfâşie. (Aşa era, dar eu nu voisem să-i vorbesc despre asta.) Să nu-i zici nimic. Ne vom ruga, iar Dumnezeu îl va îmblânzi. Crezi asta?
‒ Cred.
‒ Numai Dumnezeu poate schimba inimile oamenilor. Noi, oricâte am spune, nu putem face nimic.
‒ Dar el de ce se poartă aşa, Părinte? De ce face acestea?
‒ Sst! Nu vorbi! Nu pot să-ţi spun. Tu numai roagă-te!
Câtă înțelepciune se ascunde în aceste puține cuvinte!
Omul ar fi vrut explicații. Părintele îi cere rugăciune.
Omul voia să afle motivele. Părintele îl trimite la Dumnezeu. Omul voia probabil să se apere. Părintele îi spune să tacă.
Numai Dumnezeu schimbă inimile
Cât timp încercăm să-i schimbăm pe ceilalți prin ceartă, reproșuri și nervi, aproape niciodată nu reușim.
Poate îi facem să tacă. Poate îi intimidăm. Poate îi convingem pentru o vreme. Dar inima lor rămâne aceeași.
Părintele Porfirie spune limpede:
„Numai Dumnezeu poate schimba inimile oamenilor. Noi, oricâte am spune, nu putem face nimic.”
Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să vorbim niciodată, ci că adevărata schimbare nu vine din argumentele noastre, ci din harul lui Dumnezeu.
De aceea, înainte de orice discuție dificilă, ar trebui să existe rugăciune.
Înainte de orice mustrare, smerenie. Înainte de orice reacție, liniște.
Rugăciunea îmblânzește ceea ce mânia nu poate
Atunci când cineva ne rănește, primul impuls este să răspundem.
Dar Părintele Porfirie spune:
„Să nu-i zici nimic. Ne vom ruga, iar Dumnezeu îl va îmblânzi.”
Aceasta nu este slăbiciune. Este credință. Rugăciunea pătrunde acolo unde cuvintele nu pot ajunge. Harul lui Dumnezeu lucrează în chip tainic. De multe ori, omul care astăzi ne urăște poate deveni mâine prietenul nostru, fără să înțelegem cum s-a petrecut această schimbare. Dumnezeu lucrează în ascuns. Noi vedem doar rezultatul.
Cum putem stăpâni izbucnirile de mânie?
În primul rând, să nu justificăm niciodată ieșirile nervoase spunând: „Așa este firea mea.” Firea noastră poate fi vindecată prin har.
În al doilea rând, să învățăm să tăcem atunci când simțim că izbucnim. O vorbă spusă la mânie poate răni pentru ani întregi.
În al treilea rând, să rostim în inimă Rugăciunea lui Iisus:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”
Această rugăciune oprește de multe ori furtuna înainte de a izbucni.
În al patrulea rând, să ne cercetăm pe noi înșine și să vedem de ce ne-am enervat cu adevărat.
De cele mai multe ori nu aproapele este cauza, ci mândria noastră.
În sfârșit, să ne spovedim des, pentru că mânia repetată lasă răni adânci în suflet, iar harul primit prin Sfânta Spovedanie aduce vindecare și pace.
Adevărata biruință
Lumea spune că este puternic omul care răspunde imediat. Sfânta Evanghelie spune că este puternic omul care se stăpânește. Lumea admiră izbucnirea.
Hristos binecuvintează răbdarea. Lumea încurajează răzbunarea. Dumnezeu binecuvintează iertarea.
Adevărata victorie nu este să-l învingi pe celălalt într-o ceartă. Adevărata victorie este să nu-l lași pe diavol să-ți fure pacea.
Dacă ne enervăm repede, să nu deznădăjduim Dumnezeu nu ne cere imposibilul. El ne cheamă să transformăm această putere pe care a pus-o în sufletul nostru. Mânia nu trebuie distrusă, ci sfințită. Ea poate deveni arma cu care luptăm împotriva păcatului, a ispitelor și a propriilor patimi.
Să ne amintim mereu cuvintele pline de lumină ale Părintelui Porfirie:
„Fireşte! Dumnezeu a pus mânia în noi. Ea este nervul sufletului. Este putere. Ne-a dat-o Domnul ca, prin ea, să luptăm împotriva patimilor şi a diavolului. Aceasta este întrebuinţarea corectă a mâniei. Luăm această putere de la diavol şi o dăm lui Hristos. Dăruieşte-te lui Hristos cu forţă, cu nerv!”
Iar atunci când cineva ne rănește, să nu uităm un alt sfat de neprețuit:
„Numai Dumnezeu poate schimba inimile oamenilor. Noi, oricâte am spune, nu putem face nimic.”
De aceea, în locul mâniei împotriva aproapelui, să alegem rugăciunea. În locul răzbunării, să alegem răbdarea. Iar în locul tulburării, să-L lăsăm pe Hristos să lucreze acolo unde puterile omenești nu mai pot face nimic.