Viața creștinului ortodox nu este o cale lipsită de încercări, ci o luptă continuă pentru dobândirea mântuirii.
Mulți oameni cer de la Dumnezeu har, pace, luminare și ajutor, însă puțini înțeleg că harul dumnezeiesc vine adesea împreună cu încercarea. Dumnezeu nu îngăduie ispita pentru a-l pierde pe om, ci pentru a-l întări, pentru a-l curăți și pentru a-l face vrednic de împărăția Sa.
Părinții Bisericii au vorbit mereu despre această legătură tainică dintre har și ispită. Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât vrăjmașul se ridică mai puternic împotriva lui. Nu pentru că harul ar aduce răul, ci pentru că lumina lui Hristos descoperă întunericul din suflet și stârnește lupta nevăzută.
Sfântul Gheron Iosif Isihastul spune limpede:
„Ceri har de la Dumnezeu? În schimbul harului îți trimite ispită.”
Acest adevăr poate părea greu de primit, însă el ascunde o mare taină duhovnicească: fără luptă nu există biruință, iar fără răbdare nu există cunună.
Harul lui Dumnezeu și rostul ispitelor
Harul lui Dumnezeu este energia necreată prin care omul se împărtășește de viața dumnezeiască. Prin har, omul se întărește în rugăciune, în dragoste și în răbdare. Dar atunci când Dumnezeu trimite har, îngăduie și ispita, pentru ca omul să dovedească dacă păstrează cu credincioșie darul primit.
Sfântul Apostol Iacov spune:
„Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El.” (Iacov 1, 12)
Așadar, ispita nu este semnul părăsirii de către Dumnezeu, ci adesea semnul grijii Sale pentru sufletul nostru. Prin încercări se descoperă credința adevărată. Aurul se curăță în foc, iar sufletul se curăță în necazuri.
Omul dorește adesea mângâierea harului, însă nu dorește și crucea care îl însoțește. Totuși, Mântuitorul ne-a arătat că drumul spre Înviere trece prin Golgota. Nimeni nu poate ajunge la lumină fără să treacă prin întunericul luptei.
De ce îngăduie Dumnezeu ispitele?
Dumnezeu cunoaște slăbiciunile fiecăruia. Demonii atacă exact acolo unde omul este mai vulnerabil: prin mândrie, desfrânare, mânie, iubire de bani, lene sau deznădejde. Sfântul Gheron Iosif spune că vrăjmașii nu atacă partea unde omul este tare, ci locul unde zidul sufletului este mai slab.
Acest lucru îl vedem și în Sfânta Scriptură. Sfântul Apostol Petru, care Îl iubea pe Hristos sincer, a căzut prin frica de oameni. Iuda a căzut prin iubirea de arginți. Adam și Eva au căzut prin neascultare.
Însă Dumnezeu îngăduie ispita pentru ca omul să-și cunoască neputința și să învețe smerenia.
Sfântul Apostol Pavel mărturisește:
„Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.” (II Corinteni 12, 7)
Prin aceasta înțelegem că uneori chiar oamenii sfinți primesc încercări grele, pentru a rămâne smeriți și lipiți de Dumnezeu.
Căderea după ispită și pierderea harului
Atunci când omul nu rezistă ispitei și cade, harul se împuținează. Nu pentru că Dumnezeu nu mai iubește sufletul, ci pentru că păcatul îl desparte pe om de lucrarea harului.
Păcatul întunecă mintea și răcește inima. Rugăciunea devine grea, pacea dispare, iar sufletul se tulbură. Cu toate acestea, Dumnezeu nu încetează să cheme omul la pocăință.
Sfântul Gheron Iosif spune:
„Ceri har de la Dumnezeu? În schimbul harului îți trimite ispită. Nu reziști luptei, cazi? Nu-ți mai dă adaos de har. Iarăși ceri? Iarăși ispita. Iarăși înfrângere? ”
Aceasta arată că viața duhovnicească este o necontenită ridicare după cădere. Dumnezeu nu caută oameni care nu au greșit niciodată, ci oameni care se ridică prin pocăință.
Sfântul Prooroc David a căzut greu, însă prin lacrimi și pocăință a redobândit harul pierdut. Fiul risipitor s-a întors la tatăl său și a fost primit cu dragoste. Apostolul Petru a plâns cu amar după lepădare și a devenit stâlp al Bisericii.
Cel mai mare pericol nu este căderea, ci deznădejdea după cădere.
Lupta până la moarte
Viața creștinului este o luptă până la ultima suflare. Nimeni nu trebuie să creadă că va scăpa complet de ispite în această viață. Chiar și sfinții au fost încercați până la sfârșit.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit.” (II Timotei 4, 7)
Creștinul este chemat să reziste chiar și atunci când pare că nu mai are putere.
Gheron Iosif îndeamnă: „Opune rezistență ispitei până la moarte.”
Aceste cuvinte arată curajul duhovnicesc pe care trebuie să-l aibă omul credincios. Nu trebuie să fugim de luptă, ci să strigăm către Hristos în mijlocul ei.
Atunci când omul se smerește și cere ajutor cu inimă zdrobită, Hristos vine în chip nevăzut și întărește sufletul. Dumnezeu nu lasă pe nimeni singur în încercare.
Sfânta Scriptura spune:
„Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda.” (I Corinteni 10, 13)
Aceasta este marea noastră mângâiere: orice ispită are o măsură și un sfârșit.
Rugăciunea în vremea încercării
În timpul ispitei, omul trebuie să se roage mai mult decât oricând. Rugăciunea este arma cea mai puternică împotriva diavolului.
Mântuitorul le-a spus ucenicilor:
„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.” (Matei 26, 41)
Când mintea este tulburată și inima împovărată, rugăciunea lui Iisus aduce pace și lumină sufletului:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Sfântul Gheron Iosif descrie minunat momentul în care omul, căzut la pământ de oboseala luptei, strigă către Hristos cu toată ființa sa.
Atunci Domnul Se arată și îi spune:
„Sunt aici. Încinge-ți mijlocul tău și urmează-Mi Mie!”
Aceasta este experiența tuturor celor care au răbdat în încercări: după furtună vine pacea, după întuneric vine lumina.
Ispita naște experiență duhovnicească
Omul care trece prin multe încercări și rămâne credincios dobândește experiență duhovnicească. Nu mai este ușor tulburat, nu mai cade repede în deznădejde și învață să se încreadă în Dumnezeu.
Așa se nasc răbdarea, smerenia și discernământul. Creștinul încercat devine mai milostiv cu ceilalți și mai conștient de propriile neputințe.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare,Şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejdeIar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.” (Romani 5, 3-5)
Omul care a biruit o ispită capătă curaj pentru următoarea. El știe că Dumnezeu l-a ajutat înainte și îl va ajuta din nou.
Aceasta este adevărata maturizare duhovnicească.
Biruința vine prin Hristos
Nimeni nu poate birui singur puterea diavolului. Numai Hristos este biruitorul iadului și al morții. De aceea, omul trebuie să rămână unit cu El prin rugăciune, spovedanie, Sfânta Împărtășanie și viață curată.
Mântuitorul spune:
„Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. ” (Ioan 16, 33)
Aceste cuvinte sunt temelia nădejdii creștine. Oricât de grea ar fi ispita, Hristos este mai puternic decât ea.
Cel care se lipește de Dumnezeu nu va rămâne înfrânt pentru totdeauna. Chiar dacă va cădea de multe ori, prin pocăință se va ridica iarăși.
Harul lui Dumnezeu nu vine niciodată fără luptă
Cu cât omul primește mai multă lumină, cu atât vrăjmașul încearcă mai mult să-l doboare. Însă Dumnezeu îngăduie aceste încercări pentru întărirea și mântuirea sufletului.
Creștinul nu trebuie să se teamă de ispite, ci să le privească drept ocazii de întărire duhovnicească. În mijlocul luptei, el trebuie să strige către Hristos și să nu abandoneze niciodată.
Adevărata biruință nu este să nu cazi niciodată, ci să te ridici mereu prin pocăință și să rămâi credincios până la sfârșit.
Atunci sufletul va cunoaște bucuria întâlnirii cu Hristos și va putea spune asemenea ucenicilor de pe drumul Emausului:
„Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32)
Prin răbdare, smerenie și credință, ispita se transformă în scară către Dumnezeu, iar harul devine lumină care conduce sufletul spre Împărăția cea veșnică.