Biserica ortodoxă nu este doar o clădire destinată adunării credincioșilor, ci un spațiu sfințit, în care arhitectura, pictura și obiectele de cult poartă o profundă semnificație duhovnicească.
Fiecare parte a locașului de cult are rostul ei, iar trecerea de la exterior spre interior poate fi înțeleasă și ca un drum simbolic al omului către întâlnirea cu Dumnezeu.
În alcătuirea tradițională a unei biserici ortodoxe întâlnim trei părți principale: pronaosul, naosul și Sfântul Altar. Pronaosul este partea aflată la intrarea în biserică, înaintea naosului. De-a lungul istoriei, el a îndeplinit diferite funcții liturgice și practice, fiind totodată locul în care pot fi păstrate sau întâlnite anumite obiecte folosite la slujbele Bisericii.
Printre acestea se numără cristelnița sau colimvitra, prapurii ori steagurile bisericești, iar în legătură cu spațiul pronaosului trebuie amintite și toaca și clopotele, mai ales atunci când clopotnița este ridicată deasupra acestei părți a bisericii. Dincolo de întrebuințarea lor practică, toate aceste obiecte vorbesc despre adevăruri ale credinței: Botezul și învierea omului la o viață nouă, biruința lui Hristos și chemarea credincioșilor la rugăciune.
Cristelnița, vasul Botezului și al nașterii la viața în Hristos
Unul dintre cele mai importante obiecte de cult care poate fi întâlnit în pronaos este colimvitra, cunoscută în mod obișnuit sub numele de cristelniță. Este vasul în care se pune apa sfințită pentru săvârșirea Tainei Sfântului Botez, în special în cazul pruncilor.
Cristelnița păstrează, într-o formă adaptată spațiului bisericesc, amintirea vechilor baptisterii creștine. În primele veacuri, când numeroși adulți primeau credința creștină și se pregăteau pentru Botez, pe lângă biserici existau adesea construcții speciale destinate săvârșirii acestei Sfinte Taine. Acestea erau numite baptisterii și puteau avea formă octogonală. În interior se afla bazinul în care erau botezați catehumenii, adică aceia care, după o perioadă de pregătire și învățare a credinței, urmau să devină membri ai Bisericii.
Cristelnița nu este însă doar un vas necesar desfășurării unei rânduieli, ea are o puternică semnificație teologică
Poate fi privită ca o imagine a mormântului Mântuitorului Iisus Hristos, Care a murit, a fost pus în mormânt și a treia zi a înviat.
În Taina Botezului, întreita afundare în apă, săvârșită în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, arată moartea omului celui vechi, stăpânit de păcat, și începutul unei vieți noi în Hristos. Apa devine astfel, prin lucrarea harului dumnezeiesc, apă a înnoirii și a renașterii duhovnicești.
Sfântul Apostol Pavel exprimă această realitate spunând că, prin Botez, creștinul este împreună îngropat cu Hristos, pentru a umbla apoi:
„Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; ” (Romani 6, 4).
De aceea, cristelnița poate reprezenta în același timp mormântul și locul unei noi nașteri. Cel botezat moare păcatului pentru a începe o viață în comuniune cu Hristos.
Prezența cristelniței în partea de la intrarea în biserică dobândește astfel o semnificație aparte: prin Botez intrăm în Biserică. Înainte de a deveni participant deplin la viața liturgică și sacramentală a comunității creștine, omul primește Taina prin care este unit cu Hristos și devine mădular al Trupului Său tainic, Biserica.
Prapurii, semne ale biruinței lui Hristos
Alte obiecte care pot fi păstrate în pronaos sunt prapurii, numiți uneori și steaguri bisericești. Aceștia poartă reprezentări iconografice ale Mântuitorului, Maicii Domnului, ale sfinților sau ale ocrotitorului bisericii respective.
Prapurii sunt folosiți îndeosebi la procesiuni. Îi întâlnim la diferite sărbători, la înconjurarea bisericii, la procesiunile religioase, la slujbele de înmormântare, precum și în Vinerea Mare, la Denia Prohodului Domnului. Purtarea lor în fruntea unei procesiuni nu este o simplă tradiție ceremonială, ci exprimă caracterul de mărturisire publică al credinței.
În tradiția creștină, folosirea steagului bisericesc este pusă în legătură cu epoca Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Steagul devine astfel un simbol al biruinței credinței în Hristos.
Sensul său este însă mai profund decât cel al unei victorii pământești. Prapurele vestește biruința lui Hristos asupra morții, a păcatului și a diavolului. Creștinii se adună în jurul lui nu asemenea unei armate care urmărește o cucerire lumească, ci asemenea unei comunități care Îl urmează pe Hristos în lupta duhovnicească împotriva păcatului și a patimilor.
În această perspectivă, prapurii amintesc că viața creștină presupune statornicie, mărturisire și luptă lăuntrică. Biruința spre care tinde creștinul nu este asupra altor oameni, ci asupra răului care îl îndepărtează de Dumnezeu.
Atunci când sunt purtați în procesiune, prapurii fac vizibilă și dimensiunea comunitară a credinței. Biserica înaintează împreună, cler și credincioși, având înainte chipurile sfinte și semnul biruinței lui Hristos.
Toaca, glasul care cheamă la rugăciune
De viața liturgică a bisericii este strâns legată și toaca, de lemn sau de fier. Deși locul ei propriu este, de regulă, în clopotniță ori într-un spațiu special amenajat, ea trebuie amintită între obiectele care servesc cultului și care sunt asociate uneori părții de apus a bisericii.
Sunetul tocăi este una dintre cele mai cunoscute chemări la rugăciune din tradiția ortodoxă. În mănăstiri, mai ales, ritmul ei marchează momentele importante ale programului liturgic și îi cheamă pe viețuitori la slujbă.
Dincolo de rolul practic, toaca poate fi înțeleasă ca un glas care face legătura dintre viața cotidiană și timpul liturgic. Atunci când răsună, omul este chemat să-și întrerupă pentru o vreme preocupările obișnuite și să-și îndrepte mintea către Dumnezeu.
Sunetul toacei marchează astfel trecerea de la timpul activităților lumești la timpul rugăciunii. Este o chemare simplă, dar stăruitoare: biserica își deschide porțile, slujba urmează să înceapă, iar comunitatea este chemată să se adune.
Clopotele, vestirea bucuriei și chemarea comunității
Alături de toacă, clopotele au un rol important în viața liturgică ortodoxă. Ele se află în clopotniță, care poate fi construită separat de biserică sau deasupra pronaosului.
Rolul lor cel mai cunoscut este acela de a vesti începutul sfintelor slujbe și de a-i chema pe credincioși la rugăciune. Glasul clopotului se răspândește dincolo de zidurile bisericii și ajunge în comunitate, amintind oamenilor că există un timp dedicat întâlnirii cu Dumnezeu.
Clopotele răsună însă în momente diferite ale vieții Bisericii. Ele pot vesti sărbătoarea și bucuria, pot însoți momentele solemne și pot chema comunitatea la rugăciune în împrejurări deosebite. În acest sens, clopotul devine un glas al bisericii îndreptat către lume.
Este semnificativ faptul că toaca și clopotul nu transmit un mesaj prin cuvinte, ci prin sunet. Cu toate acestea, credinciosul recunoaște imediat chemarea. Sunetul lor amintește că rugăciunea nu privește doar interiorul locașului de cult, ci întreaga viață a comunității.
Pronaosul și simbolismul intrării în Biserică
Privite împreună, obiectele asociate pronaosului alcătuiesc o adevărată lecție de teologie exprimată prin lucruri văzute.
Cristelnița vorbește despre intrarea omului în viața cea nouă în Hristos. Prapurii vestesc biruința Mântuitorului și chemarea la lupta duhovnicească. Toaca și clopotele vestesc momentul rugăciunii și chemarea comunității către Dumnezeu.
Nu este lipsit de semnificație faptul că asemenea obiecte sunt întâlnite la intrarea în locașul sfânt sau sunt legate de partea sa de apus. Omul care pășește în biserică este chemat să lase în urmă risipirea și zgomotul lumii pentru a intra într-un spațiu al rugăciunii. Pronaosul devine, din această perspectivă, și un loc al pregătirii.
În biserică, materia este pusă în slujba întâlnirii omului cu Dumnezeu. Apa Botezului, lemnul și metalul toacăi, clopotul, țesătura prapurilor și imaginile sfinte nu sunt importante doar prin alcătuirea lor materială, ci mai ales prin rostul pe care îl primesc în cult.
De la cele trecătoare la cele veșnice
Obiectele de cult întâlnite în pronaos sau asociate acestui spațiu ne arată că în Biserica Ortodoxă fiecare lucru își găsește sensul în legătură cu rugăciunea și cu lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu.
Cristelnița ne amintește de moartea și Învierea lui Hristos și de renașterea duhovnicească a omului prin Sfântul Botez. Prapurii mărturisesc biruința lui Hristos asupra morții, păcatului și răului și îi adună simbolic pe credincioși sub semnul acestei biruințe. Toaca și clopotele cheamă poporul la rugăciune și marchează trecerea de la preocupările cotidiene la timpul sfințit al slujbei.
Astfel, pronaosul nu trebuie privit numai ca o zonă de trecere între exteriorul și interiorul bisericii. El face parte din armonia întregului locaș sfânt și poate deveni pentru credincios începutul unei treceri lăuntrice: de la împrăștiere la rugăciune, de la cele trecătoare la cele veșnice și de la viața supusă păcatului la viața în Hristos.