Într-o biserică ortodoxă, icoanele ne întâmpină pretutindeni: Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului și sfinții ne îndreaptă privirea spre Cer.
Ele nu sunt simple podoabe, ci mărturii ale credinței și ale chemării omului la comuniune cu Dumnezeu.
Arhimandritul Teofil Părăian exprima această realitate fără echivoc: „Nu există Ortodoxie fără icoane și nu există Ortodoxie fără cultul icoanelor.” Afirmația poate părea categorică, dar ea cuprinde o întreagă teologie. Icoana este legată de Întruparea Fiului lui Dumnezeu, de cinstirea sfinților și de credința că Împărăția lui Dumnezeu nu este o idee îndepărtată, ci o realitate spre care omul înaintează încă din această viață.
Pentru creștinul ortodox, icoana este, înainte de toate, o întâlnire.
Icoana nu este doar o imagine
Privită numai din punct de vedere artistic, icoana poate fi considerată o pictură religioasă. Poate fi analizată după culori, compoziție, vechime, școală iconografică sau tehnică. Dar, în Biserică, icoana înseamnă mult mai mult.
Părintele Teofil Părăian vorbește despre ea ca despre „o prezență harică”, subliniind că icoana ne pune în legătură cu persoana reprezentată. Aici se află cheia înțelegerii cinstirii ortodoxe a icoanelor.
Creștinul nu se roagă lemnului, sticlei sau culorilor. Nu materia este dumnezeu și nu obiectului în sine îi este adresată rugăciunea. Cinstirea trece de la chip la persoana reprezentată.
Când credinciosul se oprește înaintea icoanei Mântuitorului, el nu vorbește cu o bucată de lemn. Se roagă lui Hristos. Când sărută icoana Maicii Domnului, dragostea și cinstirea lui se îndreaptă spre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Când aprinde o lumânare înaintea icoanei unui sfânt, el cere rugăciunile acelui sfânt înaintea lui Dumnezeu.
Gestul exterior capătă astfel un conținut profund lăuntric.
De ce poate fi reprezentat Hristos în icoană?
Temelia icoanei creștine este însăși Întruparea.
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om. Cel nevăzut S-a făcut văzut. Cel necuprins a primit de bunăvoie trup omenesc. Hristos a trăit printre oameni, a fost văzut, auzit și atins. A avut chip omenesc, fără să înceteze să fie Dumnezeu adevărat.
De aceea, reprezentarea iconografică a Mântuitorului nu este o invenție artistică lipsită de fundament teologic. Icoana mărturisește că Întruparea a fost reală.
În acest sens, respingerea absolută a posibilității reprezentării lui Hristos ar atinge însăși mărturisirea Întrupării. Biserica nu încearcă să picteze dumnezeirea, care este nevăzută și de necuprins, ci Îl înfățișează pe Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut Om pentru mântuirea noastră.
Astfel, icoana devine o adevărată mărturisire de credință: Dumnezeu a intrat în istorie și S-a apropiat de om.
„Prea Curatului Tău chip ne închinăm, Bunule”
Unul dintre cele mai frumoase texte liturgice dedicate icoanei Mântuitorului începe prin cuvintele: „Prea Curatului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertarea greșelilor noastre, Hristoase Dumnezeule…”
Este esențial să observăm cui îi este adresată rugăciunea. Credinciosul stă înaintea icoanei, dar vorbește cu Hristos: „Bunule”, „Hristoase Dumnezeule”, „Mântuitorul nostru”.
Părintele Teofil atrage atenția tocmai asupra acestui fapt. Chipul și Persoana nu sunt confundate, dar nici despărțite în experiența rugăciunii. Icoana îl conduce pe om către Cel reprezentat.
De aceea, sărutarea icoanei este un act de dragoste și cinstire. După cum păstrăm cu drag fotografia unei persoane iubite fără să confundăm hârtia cu persoana, cu atât mai mult putem înțelege că gestul făcut înaintea unei icoane se îndreaptă spre persoana sfântă reprezentată.
Comparația are însă o limită: icoana nu este pentru Biserică o simplă fotografie comemorativă. Ea aparține vieții liturgice și este sfințită prin rugăciunea Bisericii.
Icoanele ne arată că sfințenia este posibilă
În biserică nu întâlnim numai icoana Mântuitorului. Alături de ea stau icoanele Maicii Domnului și ale sfinților.
Această mulțime de chipuri are un mesaj extraordinar pentru omul contemporan: sfințenia este posibilă.
Sfinții nu sunt personaje legendare și nici eroi ai unui trecut idealizat. Ei sunt oameni care au trăit în lumea aceasta, au cunoscut suferința, încercarea, ispita și moartea, dar și-au unit viața cu Hristos.
Când privim icoana unui mucenic, vedem mărturia credinței până la jertfă. Când privim icoana unui cuvios, întâlnim chemarea la rugăciune și pocăință. Când ne apropiem de icoana Maicii Domnului, descoperim ascultarea, smerenia, curăția și dăruirea deplină față de Dumnezeu.
Biserica plină de icoane ne spune, fără cuvinte, că omul nu este creat pentru păcat și deznădejde, ci pentru comuniunea cu Dumnezeu.
Icoana, fereastră către Împărăție
Icoana ortodoxă nu urmărește simpla reproducere fotografică a realității. Chipurile sfinților au adesea o solemnitate și o lumină aparte tocmai pentru că iconografia încearcă să arate omul transfigurat de har.
În icoană, sfântul nu este prezentat doar așa cum a fost într-un anumit moment al vieții sale pământești, ci în perspectiva Împărăției lui Dumnezeu.
De aceea s-a spus adesea că icoana este o „fereastră către cer”. Expresia nu trebuie înțeleasă sentimental, ci duhovnicește. Prin icoană, privirea credinciosului este ridicată de la realitatea imediată spre realitatea veșnică.
Omul intră în biserică apăsat de grijile sale și ridică ochii. În fața lui se află Hristos. În jurul lui sunt Maica Domnului și sfinții. Deasupra preocupărilor zilnice se deschide perspectiva veșniciei.
Icoana îl învață astfel să privească mai sus.
Cinstirea icoanelor nu este idolatrie
Una dintre cele mai vechi obiecții aduse cinstirii icoanelor este acuzația de idolatrie. Dar între idolatrie și cinstirea ortodoxă a icoanelor există o diferență fundamentală.
Idolul este considerat dumnezeu sau este pus în locul lui Dumnezeu. Icoana nu este Dumnezeu și nu Îl înlocuiește pe Dumnezeu.
Ortodoxul nu spune: „Acest lemn este Hristos”. El Îl cinstește pe Hristos înaintea chipului Său. Tot astfel, nu atribuie lemnului sau culorilor sfințenia Maicii Domnului ori a unui sfânt.
Biserica face, de asemenea, distincție între adorarea care I se cuvine numai lui Dumnezeu și cinstirea acordată sfinților și sfintelor icoane.
Tocmai de aceea icoana autentică nu îl oprește pe om la materie, ci îl conduce dincolo de ea, către Dumnezeu și către comuniunea cu sfinții Lui.
Dar cei care nu pot vedea icoana?
Părintele Teofil Părăian, care a fost lipsit de vedere încă din copilărie, oferă asupra icoanei o perspectivă de o profunzime aparte. El mărturisește că „icoana are valoare numai pentru cine o vede”, referindu-se aici la impresia vizuală pe care aceasta o produce.
Cel care nu vede nu poate contempla culorile, expresia chipului sau frumusețea compoziției. Știe însă că icoana este un obiect sfințit și o cinstește în credința Bisericii.
Mărturia părintelui Teofil ne ajută să înțelegem ceva esențial: credința nu se reduce la senzația produsă de imagine. Icoana ajută privirea, dar rugăciunea se săvârșește în inimă.
Un orb poate avea o legătură cu Hristos mai profundă decât a unui om care vede mii de icoane, dar rămâne nepăsător înaintea lor.
Adevărata vedere este și vedere duhovnicească.
Să avem icoane, dar să nu rămânem numai la ele
Există și un pericol pe care credinciosul trebuie să-l evite: acela de a transforma cinstirea icoanei într-un gest pur exterior.
Putem avea pereții casei plini de icoane și, totuși, să nu ne rugăm. Putem săruta icoana Mântuitorului, dar să refuzăm poruncile Lui. Putem aprinde candela înaintea Maicii Domnului, dar să păstrăm răutate față de aproapele nostru. Putem cinsti icoanele sfinților fără să dorim să urmăm nimic din viața lor.
Într-o asemenea situație, gestul riscă să-și piardă adevăratul rost.
Icoana lui Hristos ne cheamă la Hristos. Icoana Maicii Domnului ne îndeamnă la curăție, ascultare și smerenie. Icoanele sfinților ne amintesc că Evanghelia poate și trebuie să devină viață.
A cinsti icoana înseamnă, în cele din urmă, și a dori să ne schimbăm viața după modelul Celui sau celor pe care îi cinstim.
Fără icoană nu există Ortodoxie
Icoana nu este un adaos opțional la credința ortodoxă și nici o moștenire culturală păstrată din respect pentru trecut. Ea izvorăște din însăși mărturisirea Bisericii despre Hristos, despre Întrupare, despre sfințirea materiei și despre chemarea omului la îndumnezeire.
De aceea, cuvintele părintelui Teofil Părăian:
„Nu există Ortodoxie fără icoane și nu există Ortodoxie fără cultul icoanelor”, trebuie înțelese în întreaga lor profunzime.
Înaintea icoanei, omul nu se oprește la culoare și lemn. Privirea lui trece spre Hristos, spre Maica Domnului și spre sfinți. Iar prin această întâlnire, el este chemat să-și amintească adevărata destinație a vieții sale.
Icoana ne spune că Dumnezeu S-a apropiat de noi. Chipurile sfinților ne spun că omul se poate apropia de Dumnezeu.
De aceea, când aprindem candela și ne facem semnul Sfintei Cruci înaintea icoanei, să nu împlinim doar un obicei. Să ne rugăm cu inimă trează. Să vedem dincolo de chip, către Persoana reprezentată. Și, mai ales, să cerem ca Hristos să zugrăvească în sufletul nostru propriul Său chip.
Pentru că adevărata cinstire a icoanei începe înaintea ei, dar trebuie să continue în întreaga noastră viață.