În gândirea omenească, fericirea este adesea asociată cu lipsa necazurilor.
Mulți îi privesc cu admirație pe cei care par să treacă prin viață fără suferințe, fără lipsuri și fără încercări. Oamenii tind să creadă că aceștia sunt favorizați de Dumnezeu și că existența lor lipsită de greutăți reprezintă o binecuvântare deosebită. Totuși, în lumina învățăturii creștine, lucrurile nu stau întotdeauna astfel.
Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop arată că necazurile nu sunt semnul părăsirii de către Dumnezeu, ci, dimpotrivă, dovada purtării Sale de grijă. Încercările, durerile și suferințele pe care le întâlnim în viață sunt adesea mijloace prin care Dumnezeu ne cheamă la pocăință, ne curățește sufletul și ne îndreaptă pașii spre mântuire. În schimb, există și oameni care, deși trăiesc în păcat, nu par să aibă parte de niciun necaz. Despre aceștia vorbește cu seriozitate Sfânta Scriptură, avertizându-ne să nu le râvnim soarta.
Necazurile, doctoria sufletului
Fiecare om se confruntă cu diferite încercări de-a lungul vieții. Unele sunt mai mici, altele mai grele, dar toate au un rost în planul lui Dumnezeu. Sfântul Arsenie spune că necazurile ne vin din greșelile noastre, iar Dumnezeu doar le îngăduie pentru a ne spăla vinovățiile.
De multe ori ne întrebăm: „De ce mi se întâmplă tocmai mie?” sau „De ce Dumnezeu îngăduie această suferință?”. Însă rareori ne cercetăm pe noi înșine și încercăm să înțelegem ce vrea Dumnezeu să ne arate prin acea încercare. Omul vede doar prezentul, în timp ce Dumnezeu vede trecutul, prezentul și viitorul deopotrivă.
Asemenea unui medic care prescrie un tratament amar pentru vindecarea bolnavului, Dumnezeu îngăduie uneori necazuri pentru sănătatea sufletului nostru. Chiar dacă tratamentul doare, scopul său este vindecarea. De aceea, încercările nu trebuie privite ca o pedeapsă lipsită de sens, ci ca o manifestare a iubirii dumnezeiești.
Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu este îndelung-răbdător și mult milostiv, dar nimic nu lasă nepedepsit. El oferă omului timp pentru pocăință, așteaptă întoarcerea sa și îl cheamă prin diferite împrejurări la schimbarea vieții.
De ce îngăduie Dumnezeu suferința?
Dumnezeu nu dorește suferința omului. El l-a creat pentru bucurie și comuniune veșnică. Totuși, după căderea în păcat, omul s-a îndepărtat de Izvorul vieții și a atras asupra sa consecințele propriilor alegeri.
Necazurile devin astfel un semnal de alarmă. Ele îl trezesc pe om din nepăsare și îl determină să privească spre Dumnezeu. Mulți oameni s-au apropiat de credință tocmai în momentele cele mai grele ale existenței lor. Când toate sprijinurile omenești dispar, omul descoperă că singurul ajutor adevărat este Dumnezeu.
În viața sfinților observăm același adevăr. Aproape niciun sfânt nu a avut o viață lipsită de încercări. Dimpotrivă, mulți au trecut prin sărăcie, boli, prigoane, nedreptăți și suferințe de neimaginat. Însă tocmai prin acestea s-au apropiat mai mult de Dumnezeu și au dobândit sfințenia.
Necazul primit cu credință devine scară către cer. El zdrobește mândria, înmoaie inima și îl face pe om să caute voia lui Dumnezeu.
Taina celor care nu au necazuri
Există însă o situație care îi nedumerește pe mulți: oameni care trăiesc în păcat și totuși par să prospere. Au sănătate, avere, succes și nu sunt loviți de necazurile care îi încearcă pe alții.
Psalmistul David a observat aceeași realitate. El spune despre aceștia că nu au parte de suferințe, sunt sănătoși și prosperi, iar bogățiile lor cresc neîncetat. La prima vedere, pare că Dumnezeu îi favorizează.
Dar înțelegerea adevărului vine numai atunci când omul intră în „Altarul Domnului”, adică atunci când se apropie de Dumnezeu și privește lucrurile din perspectiva veșniciei. Abia atunci descoperă că succesul lumesc nu este întotdeauna un semn al binecuvântării.
Sfântul Arsenie explică faptul că există oameni pe care Dumnezeu îi lasă în voia lor deoarece știe că nu primesc îndreptarea. Ei resping orice chemare la pocăință și nu înțeleg limbajul pedagogic al încercărilor. Pentru astfel de suflete, necazurile nu ar produce pocăință, ci răzvrătire și mai mare.
Aceasta este una dintre cele mai înfricoșătoare stări în care poate ajunge omul: să fie lăsat în voia propriei împietriri.
Pericolul de a râvni la viața păcătoșilor
Una dintre marile ispite este invidia față de cei care par să trăiască fără griji. Vedem oameni care nu se roagă, nu postesc, nu merg la biserică și totuși au succes. În schimb, oameni credincioși și evlavioși sunt încercați de boli, lipsuri și necazuri.
Privind doar la aparențe, omul poate ajunge să se întrebe dacă merită să urmeze calea lui Dumnezeu. Însă această judecată este superficială și periculoasă.
Viața pământească este foarte scurtă în comparație cu veșnicia. Dacă privim doar câteva zeci de ani și ignorăm destinul veșnic al sufletului, evaluarea noastră va fi inevitabil greșită.
Sfântul David a depășit această nedumerire când a înțeles sfârșitul celor necredincioși. Atunci și-a dat seama că prosperitatea lor este trecătoare și că adevărata valoare a vieții nu se măsoară în bogății, sănătate sau succes social.
Creștinul este chemat să privească dincolo de aparențe și să judece totul în lumina Împărăției lui Dumnezeu.
Mândria, rădăcina împietririi
Potrivit Sfântului Arsenie, motivul pentru care unii oameni sunt lăsați fără încercări este mândria lor extremă. Ei iubesc mai mult slava lumii decât adevărul lui Dumnezeu. Nu acceptă să fie smeriți, nu suportă să fie mustrați și nu primesc îndreptarea.
Necazurile au rolul de a zdrobi mândria și de a aduce smerenia. Însă există suflete atât de împietrite, încât orice încercare ar produce efectul opus. În loc să se apropie de Dumnezeu, ele ar cădea într-o răzvrătire și mai mare.
Mândria este unul dintre cele mai periculoase păcate deoarece îl face pe om să creadă că nu are nevoie de Dumnezeu. Ea întunecă mintea și împiedică pocăința.
De aceea, smerenia este cheia mântuirii. Omul smerit primește și bucuria, și necazul ca venind din mâna lui Dumnezeu. El nu se revoltă, ci caută să înțeleagă ce are de învățat din fiecare situație.
Necazurile ca semn al iubirii lui Dumnezeu
Paradoxal, cei care sunt cercetați prin încercări au motive să mulțumească lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că trebuie să căutăm suferința sau să ne bucurăm de durere în sine. Înseamnă însă că trebuie să înțelegem rostul ei duhovnicesc.
Necazul poate deveni locul întâlnirii cu Dumnezeu. În suferință omul se roagă mai sincer, se smerește mai profund și își pune nădejdea în Domnul mai mult decât în puterile proprii.
Mulți dintre cei care au trecut prin încercări grele mărturisesc că tocmai acele momente i-au apropiat cel mai mult de Dumnezeu. După ani de zile, privind în urmă, înțeleg că necazul a fost o binecuvântare ascunsă.
Acolo unde omul vede pedeapsă, Dumnezeu lucrează vindecare. Acolo unde omul vede pierdere, Dumnezeu pregătește câștig veșnic.
Lumea privește fericirea prin prisma confortului, a sănătății și a succesului material
Însă Sfânta Evanghelie ne învață să privim mai adânc. Necazurile nu sunt întotdeauna semnul mâniei lui Dumnezeu, ci adesea dovada grijii Sale părintești. Prin ele, Dumnezeu ne curățește, ne îndreaptă și ne pregătește pentru viața veșnică.
De aceea, să nu îi fericim pe cei care trăiesc în păcat și nu au parte de încercări, nici să nu râvnim la prosperitatea lor vremelnică. Mai degrabă să ne cercetăm pe noi înșine și să primim cu credință lecțiile pe care Dumnezeu ni le oferă prin fiecare încercare.
Când vom înțelege că necazul poate fi un semn al iubirii dumnezeiești, nu vom mai privi suferința cu deznădejde, ci cu nădejde. Iar atunci vom descoperi că, dincolo de toate durerile acestei vieți, Dumnezeu lucrează neîncetat pentru mântuirea sufletelor noastre și pentru dobândirea bucuriei celei veșnice în Împărăția Sa.