Lacrimile care apar în timpul rugăciunii pot fi un dar de mare preț pentru suflet. Ele pot însoți pocăința, zdrobirea inimii și dorul după Dumnezeu.
Însă Sfinții Părinți ne avertizează asupra unei primejdii subtile: chiar și un dar duhovnicesc poate deveni prilej de mândrie dacă omul începe să se considere mai bun decât ceilalți. Sfântul Nil Pustnicul ne arată cum trebuie primite lacrimile rugăciunii: cu smerenie, recunoștință și pocăință.
Când lacrimile apar în timpul rugăciunii
Există clipe în care omul începe să se roage rostind cuvinte obișnuite, dar, pe măsură ce rugăciunea înaintează, ceva se schimbă înlăuntrul său. Inima se înmoaie, gândurile se liniștesc, iar ochii se umplu de lacrimi.
Uneori sunt lacrimile pocăinței. Alteori sunt lacrimile recunoștinței. Pot fi și lacrimi născute din durere, din dor după Dumnezeu sau din conștientizarea propriei neputințe.
În astfel de momente, omul poate simți că rugăciunea lui este mai vie și mai adevărată decât de obicei. Dar tocmai aici apare o încercare foarte fină.
Sfântul Nil Pustnicul spune:
„Dacă în timpul rugăciunii tale verși râuri de lacrimi, să nu te înalți nicidecum prin aceasta de parcă ai fi mai presus de ceilalți.”
Cuvintele sunt puternice tocmai pentru că ating un pericol greu de observat. Omul poate birui pentru o clipă nepăsarea, dar poate cădea imediat în mândrie. Poate primi lacrimi de pocăință, iar apoi să înceapă să creadă că ele reprezintă dovada unei stări duhovnicești superioare.
În acel moment, ceea ce trebuia să-l conducă spre smerenie riscă să devină hrană pentru slavă deșartă.
Lacrimile nu sunt un motiv de laudă
Nu orice om plânge atunci când se roagă. Și nu orice rugăciune adevărată este însoțită de lacrimi.
Există oameni care se roagă cu ochii uscați, dar cu multă răbdare și credință. Există oameni care trec prin perioade de uscăciune sufletească și totuși continuă să se roage. Rugăciunea lor poate fi o adevărată nevoință tocmai pentru că nu simt nicio mângâiere.
De aceea, lacrimile nu trebuie transformate într-un criteriu prin care ne măsurăm viața duhovnicească și, cu atât mai puțin, într-un criteriu prin care îi judecăm pe ceilalți.
Gândul „eu plâng la rugăciune, iar ceilalți nu” poate distruge tocmai smerenia spre care lacrimile ar fi trebuit să-l conducă pe om.
În viața duhovnicească există o ispită foarte subtilă: aceea de a ne însuși darurile primite de la Dumnezeu. În loc să spunem „Doamne, Îți mulțumesc”, începem, poate fără să observăm, să spunem în inima noastră: „Am ajuns la o măsură înaltă”.
Sfântul Nil ne avertizează să nu cădem în această înșelare.
De ce îngăduie Dumnezeu lacrimile?
Sfântul Nil Pustnicul continuă:
„Acest ajutor l-a atras către tine rugăciunea ta ca tu să-ți mărturisești mai sincer și cu toată inima păcatele tale și cu lacrimi să-L îndupleci pe Stăpânul.”
Așadar, rostul lacrimilor nu este acela de a ne convinge că suntem sfinți. Dimpotrivă, ele ne pot ajuta să vedem mai limpede câtă nevoie avem de mila lui Dumnezeu.
Când omul își vede sincer greșelile, nu mai are prea multe motive să-i judece pe ceilalți.
Pocăința adevărată îndreaptă privirea spre propria inimă.
În loc să spună: „Privește cât de greșit trăiește celălalt”, omul începe să spună: „Doamne, miluiește-mă și îndreaptă viața mea”.
Această schimbare este esențială.
Lacrimile rugăciunii nu ne sunt date pentru spectacol și nici pentru comparație. Ele apar în taina întâlnirii dintre om și Dumnezeu. Tocmai de aceea trebuie păstrate cu discreție și smerenie.
Cea mai mare primejdie: să transformăm leacul în patimă
Poate cea mai tulburătoare parte a învățăturii Sfântului Nil este aceasta:
„Nu transforma, așadar, în patimă mijloacele folosite împotriva patimilor ca să nu-L mânii și mai mult pe Cel ce ți-a dat acest har.”
Ce înseamnă să transformăm leacul în patimă?
Înseamnă ca un lucru primit pentru vindecarea sufletului să devină hrană pentru o altă slăbiciune.
Omul primește lacrimi pentru a se smeri, dar ajunge să se mândrească.
Primește mângâiere și începe să creadă că este vrednic de ea.
Simte căldură în rugăciune și începe să-i privească de sus pe cei care nu au asemenea trăiri.
În acest fel, mândria poate încerca să pătrundă chiar și în rugăciune.
De aceea, viața duhovnicească presupune trezvie. Nu este suficient să observăm ce simțim. Trebuie să vedem și ce roade nasc aceste trăiri în noi.
Dacă lacrimile ne fac mai smeriți, mai iertători, mai răbdători și mai conștienți de propriile greșeli, ele își împlinesc rostul.
Dacă ne fac să ne considerăm superiori, trebuie să fim foarte atenți la gândurile noastre.
Nu căuta lacrimile, caută-L pe Dumnezeu
Există și o altă ispită: după ce omul a trăit o dată o rugăciune însoțită de lacrimi, poate începe să dorească repetarea acelei stări.
Se așază la rugăciune și așteaptă emoția. Așteaptă căldura inimii. Așteaptă lacrimile.
Dar centrul rugăciunii nu trebuie să fie experiența noastră, ci Dumnezeu.
Nu ne rugăm pentru a produce o anumită stare sufletească. Ne rugăm pentru că avem nevoie de Dumnezeu, pentru că Îi cerem iertare, Îi mulțumim, Îl slăvim și ne încredințăm Lui viața.
Dacă vin lacrimile, să le primim cu smerenie.
Dacă nu vin, să continuăm rugăciunea.
Uneori, o rugăciune spusă în uscăciune, oboseală și luptă poate cere mai multă statornicie decât una însoțită de o puternică mângâiere sufletească.
Important este să nu abandonăm rugăciunea doar pentru că nu mai simțim ceea ce am simțit cândva.
Lacrimile adevărate ne fac mai blânzi cu ceilalți
Există un semn simplu după care putem cerceta roadele rugăciunii noastre: felul în care ne purtăm după ce ne ridicăm de la rugăciune.
Dacă ne rugăm mult, dar rămânem neiertători, aspri și gata să-i condamnăm pe ceilalți, avem încă mult de lucrat cu noi înșine.
Rugăciunea adevărată nu ar trebui să hrănească sentimentul superiorității.
Omul care începe să-și vadă propriile neputințe devine mai atent atunci când întâlnește neputințele aproapelui. Știe cât de greu este să lupți cu o patimă. Știe cât de repede poți cădea. Știe câtă nevoie are omul de ajutorul lui Dumnezeu.
De aceea, pocăința și mila față de aproapele nu sunt străine una de alta.
Cu cât omul înțelege mai adânc cât de mult are el însuși nevoie de milă, cu atât îi este mai greu să fie nemilos cu celălalt.
Ce să faci atunci când plângi la rugăciune?
Nu este nevoie să analizezi obsesiv fiecare lacrimă și nici să cauți explicații extraordinare.
Continuă să te rogi.
Mărturisește-I lui Dumnezeu păcatele tale cu sinceritate. Cere iertare. Mulțumește-I pentru milă. Nu te compara cu nimeni și nu transforma trăirea într-un motiv de laudă.
Mai ales, nu spune în inima ta: „Dacă plâng astfel, înseamnă că sunt mai aproape de Dumnezeu decât ceilalți”.
În acel moment, privirea s-a mutat deja de la Dumnezeu spre propria persoană.
Mult mai folositor este gândul smerit: „Doamne, fără mila Ta nu pot face nimic. Primește pocăința mea și ajută-mă să mă îndrept”.
Iar dacă lacrimile încetează, rugăciunea nu trebuie să înceteze odată cu ele.
Credința nu se măsoară prin cantitatea emoției trăite într-un anumit moment, ci se vede și în statornicie, pocăință, dragoste și dorința sinceră de îndreptare.
Păstrează lacrimile în smerenie
Lacrimile din timpul rugăciunii pot fi un ajutor prețios. Pot spăla asprimea inimii, pot însoți mărturisirea sinceră și pot face ca omul să simtă mai adânc nevoia de Dumnezeu.
Dar tocmai un asemenea dar trebuie păzit prin smerenie.
Învățătura Sfântului Nil Pustnicul este limpede: chiar dacă am vărsa „râuri de lacrimi”, nu avem voie să ne socotim mai presus de ceilalți.
Nu lacrimile trebuie să devină centrul atenției noastre, ci Dumnezeu.
Nu trebuie să ne întrebăm cu mândrie cât de mult am plâns, ci cu smerenie cât de mult ne-am schimbat.
Am devenit mai iertători? Mai răbdători? Mai puțin grabnici în a judeca? Mai conștienți de propriile păcate? Mai milostivi față de aproapele?
Atunci lacrimile au început să aducă roadă.
Iar când Dumnezeu îngăduie o clipă în care inima se zdrobește și ochii se umplu de lacrimi, cel mai potrivit răspuns nu este mândria, ci recunoștința.
Plângi înaintea lui Dumnezeu dacă inima ta o cere, dar nu te socoti mai bun decât cel care nu plânge. Căci adevărata rugăciune nu-l înalță pe om deasupra aproapelui său, ci îl așază cu smerenie înaintea lui Dumnezeu.