Viața creștină nu începe cu lucrurile mari, spectaculoase și îndepărtate, ci cu omul pe care Dumnezeu l-a așezat lângă noi.
Putem vorbi frumos despre iubirea întregii lumi, putem admira sfinții și putem dori să ajutăm oameni aflați la mii de kilometri depărtare, dar adevărata măsură a dragostei noastre se vede, de cele mai multe ori, în felul în care îl tratăm pe cel apropiat: soțul, soția, copilul, părintele, colegul, vecinul sau omul întâlnit în drumul nostru.
Temelia este aproapele
În Pateric întâlnim un cuvânt de o simplitate extraordinară al Cuviosului Ioan Colov:
„Nimeni nu zidește casa de la acoperiș în jos, ci o zidește de la temelie în sus.”
Întrebat despre înțelesul acestui cuvânt, Cuviosul Ioan răspunde:
„Temelia este aproapele, că pe el mai întâi să-l folosești, că de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos.”
Este greu de găsit o imagine mai limpede pentru viața creștină. O casă nu poate fi începută cu acoperișul. Oricât de frumos ar fi acesta, fără temelie se va prăbuși. Tot astfel, viața duhovnicească nu poate fi construită numai din gânduri înalte, din cuvinte frumoase sau din dorința unor nevoințe deosebite, dacă lipsește dragostea față de aproapele.
Arhimandritul Teofil Pârâian sublinia această realitate spunând că omul cel mai important pentru fiecare dintre noi este, într-un anumit moment, omul de lângă noi. El este aproapele nostru. El este „temelia” despre care vorbește Cuviosul Ioan Colov.
Aproapele nu este o idee
Există riscul să iubim omenirea în general și să ne fie foarte greu să iubim un om concret.
„Omenirea” nu ne contrazice. „Omenirea” nu face zgomot în apartamentul vecin. Nu ne răspunde urât, nu întârzie, nu ne tulbură planurile și nu ne cere ajutorul tocmai atunci când suntem obosiți.
Omul concret, însă, face toate acestea.
De aceea, porunca iubirii aproapelui se împlinește în realitatea vieții cotidiene. Aproapele are chip, glas, neputințe și uneori obiceiuri care ne deranjează. Tocmai aici începe lucrarea creștinului.
Este relativ ușor să ne întristăm pentru suferințele unor oameni pe care nu-i vom întâlni niciodată. Este mult mai greu să avem răbdare cu bătrânul din familie care repetă aceeași poveste, cu vecinul dificil, cu un coleg nervos sau cu omul care ne-a nedreptățit.
Dar tocmai această apropiere ne oferă posibilitatea unei iubiri adevărate.
Cine este, de fapt, aproapele meu?
În Sfânta Evanghelie după Luca (10, 25–37), un învățător de Lege Îl întreabă pe Mântuitorul:
„Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?” (Luca 10, 29)
Hristos îi răspunde prin Pilda samarineanului milostiv, în care un om căzut între tâlhari este ocolit de un preot și de un levit, dar ajutat de un samarinean. Acesta îi îngrijește rănile și se preocupă de însănătoșirea lui.
La sfârșitul pildei, Mântuitorul arată că aproapele celui rănit a fost cel care a făcut milă cu el și îndeamnă:
„Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.” (Luca 10, 37).
Aproapele nu este doar cel cu care avem legături de rudenie, ci orice om care are nevoie de dragostea și ajutorul nostru. Poate fi vecinul bolnav, bătrânul singur sau omul aflat într-un necaz. Iubirea creștină se dovedește prin fapte, iar primul prilej de a o împlini ni-l oferă adesea chiar omul de lângă noi.
Vecinul de aproape și fratele de departe
Înțelepciunea populară spune că uneori este mai de folos un vecin de aproape decât un frate aflat departe.
Aceasta nu micșorează în niciun fel valoarea familiei. Arată, însă, cât de importantă este apropierea concretă dintre oameni.
Când apare necazul, primul care poate auzi strigătul nostru este omul de alături. Când suntem bolnavi, cineva apropiat ne poate bate la ușă. Când avem nevoie de un ajutor imediat, vecinul poate deveni, pentru câteva clipe, mâna prin care Dumnezeu lucrează.
Dar și noi putem fi acel vecin.
Creștinismul nu ne învață numai să căutăm oameni care să ne ajute, ci mai ales să devenim noi oameni pe care ceilalți se pot bizui.
Poate că adevărata întrebare nu este: „Am vecini buni?”, ci: „Sunt eu un vecin bun?”
Sunt omul la ușa căruia cineva poate bate fără teamă? Observ când cel de lângă mine trece printr-o încercare? Știu măcar numele oamenilor cu care împart aceeași scară de bloc sau aceeași stradă?
Sunt întrebări simple, dar profund duhovnicești.
Nu putem iubi lumea și disprețui familia
Uneori ne imaginăm viața duhovnicească în lucruri extraordinare. Ne-ar plăcea să facem fapte mari, să schimbăm destine, să ajutăm mulțimi de oameni.
Dar Dumnezeu ne cere mai întâi fidelitate în lucrurile mici.
Pentru omul căsătorit, aproapele este mai întâi soțul sau soția. Pentru părinți, sunt copiii lor. Pentru copii, părinții și bunicii. Apoi vin rudele, vecinii, colegii și oamenii pe care împrejurările vieții îi așază în apropierea noastră.
Nu putem spune că iubim întreaga lume dacă în propria casă răspândim mânie, dispreț și răceală.
Nu putem vorbi neîncetat despre bunătate, iar cu părinții bătrâni să fim nerăbdători.
Nu putem căuta mari prilejuri de milostenie și, în același timp, să trecem nepăsători pe lângă omul singur de la câteva uși distanță.
Casa se construiește de la temelie.
Iar temelia este aproapele.
Aproapele care ne supără
Există însă și o parte dificilă a acestei învățături. Aproapele nu este numai omul simpatic.
Hristos merge mult mai departe și ne cheamă inclusiv la iubirea vrăjmașilor.
Aici înțelegem cât de înaltă este măsura Evangheliei.
A iubi creștinește nu înseamnă că trebuie să aprobăm orice comportament. Nu înseamnă nici că trebuie să numim binele rău sau răul bine. Putem pune limite, putem spune adevărul și ne putem apăra de nedreptate fără să cultivăm ura.
Iubirea creștină înseamnă să nu dorim pierzarea celuilalt.
Înseamnă să nu hrănim răzbunarea.
Înseamnă să putem spune: „Doamne, luminează-l și luminează-mă și pe mine.”
Poate că omul dificil pe care Dumnezeu l-a îngăduit lângă noi devine, fără să știe, unul dintre cei care ne descoperă propriile patimi. Prin el vedem câtă mânie, mândrie, nerăbdare sau judecată există încă în noi.
În acest sens, aproapele poate deveni o adevărată școală duhovnicească.
Dumnezeu vine spre noi prin oameni
Una dintre cele mai frumoase dimensiuni ale vieții creștine este faptul că întâlnirea cu omul poate deveni loc al întâlnirii cu Hristos.
Mântuitorul spune limpede că ceea ce facem unuia dintre cei mai mici frați ai Lui, Lui Îi facem.
Această perspectivă schimbă viața de fiecare zi.
Omul care ne cere ajutorul nu mai este doar o întrerupere neplăcută a programului nostru. Bătrânul care dorește să vorbească nu mai este doar cineva care ne consumă timpul. Copilul care cere atenție nu mai este doar o piedică între noi și treburile noastre.
În fiecare dintre ei ni se oferă posibilitatea slujirii.
Nu știm întotdeauna prin cine ne cercetează Dumnezeu.
Poate printr-un străin. Poate printr-un sărac. Poate prin vecinul pe care abia îl salutăm. Poate chiar prin omul pe care îl evităm.
Sfințenia lucrurilor mici
Nu toți oamenii sunt chemați să facă lucruri care vor rămâne scrise în istorie. Dar fiecare creștin este chemat la sfințenie.
Iar sfințenia începe adesea prin lucruri aproape nevăzute.
Să saluți.
Să mulțumești.
Să asculți.
Să ierți.
Să nu judeci pripit.
Să duci o farfurie cu mâncare unui bolnav.
Să întrebi un bătrân dacă are nevoie de ceva.
Să renunți uneori la dreptatea ta pentru pace.
Să te rogi pentru omul care te-a supărat.
Aceste gesturi nu ajung în ziare și nu primesc aplauze. Dar ele pot deveni cărămizile din care se construiește viața creștină.
Împărăția lui Dumnezeu poate începe foarte aproape de noi: într-o bucătărie, pe un hol de spital, într-o scară de bloc, într-un autobuz, la locul de muncă sau peste gardul dintre două gospodării.
Să începem cu omul de lângă noi
Cuvântul Cuviosului Ioan Colov rămâne o adevărată călăuză: „Temelia este aproapele.”
Poate că uneori căutăm prea departe ceea ce Dumnezeu ne-a așezat foarte aproape.
Vrem să schimbăm lumea, dar Evanghelia ne cheamă mai întâi să schimbăm felul în care ne purtăm cu omul de lângă noi. Vrem să facem bine omenirii, iar Dumnezeu ne arată un om concret. Vrem prilejuri mari de jertfă, iar El ne trimite micile nevoințe ale fiecărei zile.
Fratele de departe rămâne fratele nostru și trebuie iubit, ajutat și purtat în rugăciune. Dar vecinul de aproape este omul pe care îl putem sluji astăzi.
Poate că tocmai el are nevoie de un cuvânt bun.
Poate că are nevoie să fie ascultat.
Poate că are nevoie de ajutor.
Sau poate are nevoie doar să știe că, dincolo de peretele casei sale, există un om căruia îi pasă.
Viața creștină începe aici: nu la capătul lumii, ci lângă noi. Nu mâine, ci astăzi. Nu cu lucrurile extraordinare, ci cu gestul mic făcut din dragoste.
Casa se zidește de la temelie în sus. Iar temelia, ne spun Sfinții Părinți, este aproapele.