Boala este una dintre cele mai grele încercări ale omului. Când trupul slăbește, când durerea se prelungește și când zilele devin apăsătoare, sufletul poate fi cuprins de teamă, neliniște și întrebări.
Însă, în înțelegerea creștină, suferința nu este lipsită de sens. Trăită cu credință, rugăciune și mulțumire către Dumnezeu, ea poate deveni o adevărată nevoință duhovnicească.
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria spunea un cuvânt cutremurător: „Cine Îi mulțumește lui Dumnezeu în boală Martireste un martir de bunăvoie.”
Boala smerește trupul, dar poate înălța sufletul
Omul sănătos se gândește rareori cât de mare este darul sănătății. Ne trezim, mergem, muncim, ne facem planuri și avem impresia că toate acestea ni se cuvin. Abia atunci când trupul nu ne mai ascultă înțelegem cât de fragile sunt puterile noastre.
Boala îl așază pe om în fața propriilor limite. Lucrurile care ieri păreau ușoare pot deveni o povară. Planurile se schimbă. Uneori, omul ajunge să depindă de ajutorul altora.
Tocmai aici poate începe însă o lucrare tainică a sufletului: smerenia.
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria arată că Dumnezeu știe că trupul este deja smerit prin boală. Omului bolnav nu i se mai poate cere aceeași asprime trupească pe care și-ar putea-o asuma un om sănătos. Suferința însăși devine o nevoință.
De aceea, creștinul bolnav nu trebuie să se întristeze dacă nu mai poate posti sau osteni trupește precum înainte. Dumnezeu nu cere omului ceea ce acesta nu poate să ofere. El privește înainte de toate la inimă.
Când trupul nu mai poate, rămâne rugăciunea
Există însă o osteneală de care creștinul nu este despărțit nici în vremea bolii: rugăciunea.
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria spunea limpede:
„Și de aceea se cere osteneala duhului: rugăciunea. De la aceasta nu-i scutit nimeni, până la ultima suflare.”
Acest cuvânt nu trebuie înțeles ca o povară pusă asupra celui bolnav. Rugăciunea celui aflat în suferință poate fi foarte simplă. Uneori, omul nu mai are puterea să citească rugăciuni lungi și nici să stea mult timp în picioare. Poate că durerea îi tulbură chiar și puterea de concentrare.
Dar poate spune: „Doamne, miluiește-mă!”
Poate rosti numele lui Iisus.
Poate spune: „Doamne, ajută-mă!”
Iar uneori rugăciunea poate fi numai un suspin îndreptat către Dumnezeu.
Nu lungimea rugăciunii îi dă valoarea, ci inima cu care este rostită.
O singură chemare către Dumnezeu făcută din adâncul suferinței poate cuprinde mai multă pocăință și nădejde decât multe cuvinte rostite fără atenție.
„Ferice de cel ce rabdă boala cu mulțumire”
Este firesc să-I mulțumim lui Dumnezeu atunci când primim ceea ce dorim. Îi mulțumim pentru sănătate, pentru familie, pentru copii, pentru hrană, pentru reușite și pentru bucuriile vieții.
Dar cum să mulțumești atunci când te doare?
Cum să spui „Slavă lui Dumnezeu!” când boala se prelungește, când nopțile sunt grele sau când nu știi ce va aduce ziua următoare?
Aici începe una dintre cele mai înalte forme ale credinței.
A-I mulțumi lui Dumnezeu în suferință nu înseamnă a spune că durerea este plăcută. Creștinismul nu cere omului să iubească durerea pentru ea însăși și nici să refuze ajutorul medicilor. Înseamnă, mai degrabă, să nu-L pierdem pe Dumnezeu din pricina durerii.
Înseamnă să putem spune:
„Doamne, nu înțeleg de ce trec prin această încercare, dar nu vreau să mă despart de Tine.”
Aceasta este mulțumirea care se naște din credință.
De ce îl numește Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria „martir de bunăvoie”?
Cuvântul este foarte puternic:
„Cine Îi mulțumește lui Dumnezeu în boală este un martir de bunăvoie.”
Martirul este cel care rămâne credincios lui Hristos în mijlocul suferinței. În cazul celui bolnav, nu există neapărat un prigonitor văzut. Există însă durerea, slăbiciunea, frica, nerăbdarea și uneori deznădejdea.
Iar omul duce înlăuntrul său o luptă.
Poate cârti sau poate încerca să se încredințeze lui Dumnezeu.
Poate lăsa suferința să-i întunece sufletul sau o poate transforma într-o rugăciune.
De aceea este atât de mare răbdarea în boală. Omul nu și-a ales suferința, dar poate alege felul în care o poartă.
„Martiriul” despre care vorbește Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria nu înseamnă că omul trebuie să caute durerea ori să renunțe la tratament. Înseamnă să transforme ceea ce nu poate evita într-o jertfă a răbdării și a credinței.
Credința nu înseamnă refuzarea medicului
Uneori apare o neînțelegere periculoasă: dacă omul are credință, de ce să mai meargă la medic?
Cele două nu se exclud.
Creștinul se poate ruga pentru vindecare și, în același timp, poate urma tratamentul recomandat de medici. Poate cere ajutorul lui Dumnezeu și poate primi ajutorul medicinei cu recunoștință.
Vindecarea nu trebuie privită numai ca o minune spectaculoasă. Uneori Dumnezeu lucrează tocmai prin oameni: prin medicul care descoperă boala, prin asistenta care îngrijește bolnavul, prin omul care aduce un medicament sau prin familia care rămâne aproape.
Credința nu ne cere să disprețuim aceste ajutoare, ci să vedem în tot binele primit un motiv de mulțumire.
Suferința poate schimba inima omului
Boala poate face ceea ce uneori ani întregi de viață liniștită nu reușesc.
Îl poate determina pe om să se întrebe ce este cu adevărat important.
Multe supărări care înainte păreau uriașe devin mici. Dorința de avere, de întâietate sau de laudă își pierde din putere. Omul începe să prețuiască o dimineață fără durere, o mână întinsă, prezența unui om drag, posibilitatea de a rosti o rugăciune.
Și, mai ales, începe să se gândească la veșnicie.
Boala ne amintește un adevăr pe care lumea încearcă adesea să-l ascundă: viața pământească este trecătoare.
Pentru creștin, însă, această constatare nu trebuie să ducă la disperare. Dimpotrivă, ea poate deveni începutul unei vieți mai atente și mai apropiate de Dumnezeu.
Să nu judecăm omul care suferă
Cuvântul despre răbdarea bolii trebuie primit mai întâi pentru noi înșine, nu transformat într-o măsură cu care să-i judecăm pe ceilalți.
Este ușor să vorbești despre răbdare când nu te doare nimic.
Cel aflat lângă un bolnav este chemat mai degrabă să-l ajute decât să-i țină predici. Uneori cea mai creștinească faptă este să stai lângă omul suferind, să-l asculți, să-i aduci ceea ce îi trebuie, să-l ajuți să ajungă la medic sau să te rogi împreună cu el.
Bolnavul poate avea momente de slăbiciune. Poate plânge. Se poate teme. Poate întreba: „De ce, Doamne?”
Aceasta nu înseamnă automat lipsă de credință.
Răbdarea creștină nu înseamnă absența lacrimilor, ci întoarcerea către Dumnezeu chiar și printre lacrimi.
„Slavă lui Dumnezeu pentru toate”
Una dintre cele mai grele rugăciuni este și una dintre cele mai scurte:
„Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”
Este ușor de rostit când viața merge bine. Într-un salon de spital, într-o noapte de durere sau în mijlocul unei boli îndelungate, aceste cuvinte capătă însă o altă greutate.
Atunci ele devin mărturisire.
Omul spune, în esență: „Doamne, chiar dacă nu înțeleg ceea ce mi se întâmplă, cred că nu sunt în afara purtării Tale de grijă.”
Această încredere nu face întotdeauna durerea să dispară, dar poate împiedica suferința să se transforme în deznădejde.
Boala purtată împreună cu Hristos
Sănătatea este un dar al lui Dumnezeu, pentru care suntem chemați să fim recunoscători și pe care trebuie să îl îngrijim. Dar atunci când vine boala, lucrarea duhovnicească nu încetează. Uneori, tocmai în suferință sufletul se apropie mai mult de Dumnezeu.
Când trupul nu mai poate posti sau osteni, inima se poate feri de răutate, iar sufletul poate continua să se roage: „Doamne, miluiește!”
Și dacă omul reușește să-I mulțumească lui Dumnezeu chiar și în încercare, suferința lui devine o mărturisire de credință.
De aceea, Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria spune: „Ferice de cel ce rabdă boala cu mulțumire. […] Cine Îi mulțumește lui Dumnezeu în boală este un martir de bunăvoie.”
Adevărata biruință este să nu ne despărțim de Dumnezeu în vremea durerii, ci să putem spune, chiar și printre lacrimi: „Doamne, mă încred în Tine. Slavă Ție pentru toate!”