Puţine realităţi ale vieţii de zi cu zi ne pun atât de des la încercare precum întâlnirea cu un cerşetor.
O întâlnire care durează uneori doar câteva secunde, dar care poate spune foarte multe despre starea inimii noastre. Aproape în fiecare zi, la ieşirea din biserică, la semafor, în gară, în faţa unui magazin sau pe o bancă din parc, întâlnim pe cineva care întinde mâna şi cere ajutor. De cele mai multe ori, reacţia noastră nu este una spontană a iubirii, ci una a judecăţii.
Ne întrebăm dacă omul spune adevărul, dacă nu cumva va cheltui banii pe băutură, dacă este cu adevărat nevoiaş sau doar profită de bunătatea altora. Toate aceste întrebări par fireşti şi chiar responsabile. Însă există riscul ca, din dorinţa de a nu greşi faţă de adevăr, să greşim faţă de iubire.
Sfânta Evanghelie priveşte problema dintr-o perspectivă cu totul diferită. Domnul Iisus Hristos nu ne cere să devenim experţi în verificarea intenţiilor celor care cer, ci să devenim oameni cu inimă milostivă. În faţa cerşetorului nu se află doar un om aflat în nevoie, ci şi o ocazie de a ne întâlni cu propriul suflet.
Cerşetorul, o întâlnire cu Hristos
Domnul Iisus Hristos Se identifică în mod surprinzător cu cei aflaţi în suferinţă. În cuvintele rostite la Judecata de Apoi, El spune:
„Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” (Matei 25, 35-36).
Mai mult, concluzia este cutremurătoare: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut.”
De aceea, fiecare întâlnire cu un om aflat în nevoie poate deveni o întâlnire cu Hristos Însuşi. Nu pentru că orice cerşetor ar fi sfânt sau lipsit de păcate, ci pentru că Dumnezeu a ales să Se apropie de omul smerit, dispreţuit şi marginalizat.
De multe ori ne imaginăm că întâlnirea cu Dumnezeu trebuie să fie spectaculoasă. Aşteptăm minuni, vedenii sau momente deosebite. Însă Dumnezeu vine adesea în chipul celui pe lângă care trecem grăbiţi, fără să ridicăm privirea. El bate discret la uşa inimii noastre prin mâna întinsă a unui necunoscut.
Nu este întâmplător faptul că numeroşi sfinţi ai Bisericii vorbeau despre milostenie ca despre o întâlnire cu Hristos. Cel care dă nu oferă doar un ban, ci răspunde unei chemări dumnezeieşti.
Judecata noastră şi mila lui Dumnezeu
Problema nu este că observăm păcatul. Problema începe atunci când facem din păcatul altuia motivul pentru care refuzăm iubirea.
Suntem foarte pricepuţi la a pune etichete. În câteva secunde reuşim să construim întreaga biografie a celui care ne cere ajutor. Ni se pare că este leneş, beţiv, profitor sau mincinos. Chiar dacă uneori presupunerile noastre pot conţine un sâmbure de adevăr, ele nu schimbă porunca Evangheliei.
Mântuitorul Iisus Hristos spune limpede:
„Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.” (Matei 5, 42).
Nu adaugă o listă de condiţii şi nici nu ne cere să cercetăm trecutul sau intenţiile celui care solicită ajutor.
Aceasta nu înseamnă că Evanghelia promovează lipsa de discernământ, ci că pune accentul pe starea inimii celui care oferă. Dumnezeu va judeca felul în care celălalt a folosit darul primit. Pe noi ne va întreba dacă am avut inimă milostivă.
De multe ori, adevărata problemă nu este că celălalt ar putea folosi greşit ceea ce primeşte, ci faptul că noi căutăm argumente pentru a nu mai dărui. Conştiinţa încearcă să ne îndemne spre milă, iar mintea caută justificări pentru refuz.
Dumnezeu nu încetează să dăruiască
Există o comparaţie care ne poate ajuta să înţelegem mai bine această realitate.
Să ne imaginăm că angajatorul nostru ar decide într-o zi să nu ne mai plătească salariul pentru că a observat unele dintre slăbiciunile noastre. Ar spune că risipim banii, că facem cheltuieli inutile sau că avem anumite patimi. Am considera o asemenea atitudine profund nedreaptă.
Şi totuşi, Dumnezeu vede infinit mai mult decât orice om. El cunoaşte nu doar faptele noastre, ci şi gândurile, intenţiile şi chiar ceea ce vom face mâine. Ştie toate căderile noastre înainte ca ele să se petreacă.
Cu toate acestea, El nu încetează să reverse peste noi darurile Sale.
Ne trezim în fiecare dimineaţă datorită bunătăţii Lui. Respirăm, muncim, ne bucurăm de familie, de sănătate sau de pâinea cea de toate zilele pentru că Dumnezeu continuă să ne binecuvânteze, deşi niciunul dintre noi nu este vrednic de toate acestea.
Harul nu este plata meritelor noastre. El este expresia iubirii lui Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu ar proceda cu noi aşa cum procedăm noi cu cei care cer ajutor, probabil că am rămâne fără cele mai multe dintre binecuvântările pe care le considerăm fireşti.
Şi noi suntem cerşetori
Poate că cel mai important adevăr este acesta: fiecare dintre noi este, înaintea lui Dumnezeu, un cerşetor.
În fiecare rugăciune cerem. Cerem sănătate, pace, iertare, luminare, izbăvire de necazuri, binecuvântare pentru copii, ajutor la examene, la serviciu, în familie şi în toate împrejurările vieţii.
Rareori venim înaintea lui Dumnezeu fără să-I cerem ceva.
Iar El ascultă.
Uneori răspunde aşa cum dorim, alteori într-un mod diferit, însă niciodată nu încetează să ne poarte de grijă.
Dacă noi, care cerem atât de mult lui Dumnezeu, aşteptăm mila Lui fără măsură, cum putem deveni atât de zgârciţi atunci când altcineva cere de la noi?
Conştiinţa acestei asemănări ar trebui să ne facă mai smeriţi. Nu există o prăpastie atât de mare între noi şi omul care întinde mâna. Diferenţa este că el cere de la oameni, iar noi cerem de la Dumnezeu.
Milostenia schimbă mai întâi pe cel care dă
Adesea credem că scopul milosteniei este rezolvarea problemelor materiale ale celui aflat în nevoie. În realitate, primul om care se schimbă este cel care dăruieşte.
Milostenia înmoaie inima. Ea luptă împotriva egoismului, a iubirii de bani şi a autosuficienţei. Omul milostiv începe să privească lumea cu mai multă compasiune şi mai puţină judecată.
Poate că darul oferit este mic. Poate că nu schimbă radical viaţa celui care îl primeşte. Dar schimbă ceva în sufletul celui care îl oferă.
Sfinţii Părinţi spuneau că Dumnezeu îngăduie existenţa săracilor nu pentru că nu i-ar putea hrăni El Însuşi, ci pentru a ne oferi nouă posibilitatea de a învăţa iubirea.
În fond, fiecare act de milostenie este o lecţie de asemănare cu Dumnezeu. El dăruieşte fără zgârcenie. Noi suntem chemaţi să-I urmăm exemplul, după puterea noastră.
Discernământul nu trebuie să ucidă iubirea
Desigur, Biserica nu încurajează naivitatea. Există situaţii în care ajutorul poate lua alte forme decât oferirea banilor. Uneori este mai potrivit să dăruim hrană, haine, medicamente sau să îndrumăm omul către instituţii şi organizaţii care îl pot sprijini.
Discernământul este necesar.
Însă discernământul nu trebuie confundat cu împietrirea inimii. El nu poate deveni un pretext permanent pentru refuz.
Întrebarea cea mai importantă nu este dacă omul din faţa noastră merită ajutorul, ci dacă noi păstrăm vie iubirea pe care Hristos o aşteaptă de la noi.
Există riscul ca, dorind să nu fim înşelaţi de oameni, să ajungem să-L refuzăm chiar pe Dumnezeu.
Cerşetoria rămâne o realitate complicată, cu numeroase cauze sociale, economice şi morale
Nu toate situaţiile sunt identice şi nu toate pot fi rezolvate printr-un gest simplu. Totuşi, dincolo de complexitatea fenomenului, Evanghelia ne obligă să privim mai întâi spre propria inimă.
În faţa unui cerşetor, adevărata întrebare nu este doar cine este omul care cere, ci cine sunt eu, cel care răspunde.
Dumnezeu nu caută motive pentru a înceta să ne dăruiască binefacerile Sale, deşi ne cunoaşte toate neputinţele. El continuă să ne rabde, să ne ierte şi să ne binecuvânteze. Această nesfârşită milă dumnezeiască ar trebui să devină măsura după care ne raportăm şi noi la semenii noştri.
Poate că nu vom putea ajuta de fiecare dată în acelaşi fel. Poate că uneori vom oferi bani, alteori hrană, alteori doar un cuvânt bun sau o rugăciune. Important este să nu ne obişnuim să închidem uşa inimii.
Fiindcă, de cele mai multe ori, Dumnezeu nu ne întreabă cât de bine am analizat omul aflat în nevoie, ci cât de mult am iubit. Iar iubirea adevărată începe acolo unde încetează judecata şi se naşte mila.