Iertarea este una dintre cele mai înalte porunci ale Sfintei Evanghelii.
Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă la iertare: „Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte.” (Matei 18, 22), arătând că iubirea nu poate fi condiționată de numărul greșelilor celui de lângă noi. Totuși, această poruncă ridică o întrebare delicată, mai ales în lumea de astăzi: există situații în care iertarea, înțeleasă greșit, poate produce mai mult rău decât bine? Când, totuși, trebuie să nu iertăm?
Întrebarea nu privește relația noastră cu Dumnezeu:
„Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.” (I Timotei 2, 4), ci responsabilitatea pe care o avem față de ceilalți și față de binele comun. Înțelegerea autentică a iertării presupune discernământ, iar discernământul este una dintre cele mai importante virtuți ale vieții creștine.
O tragedie care pune pe gânduri
Sunt împrejurări în care o atitudine excesiv de îngăduitoare poate avea consecințe dramatice. Imaginați-vă cazul unui administrator care observă în repetate rânduri că un angajat vine la serviciu în stare de ebrietate. Din dorința de a fi înțelegător, îl avertizează doar verbal și îl iartă de fiecare dată. Într-o zi, omul suferă un accident mortal provocat tocmai de neglijența sa.
Întrebarea care rămâne este dureroasă: dacă ar fi fost sancționat la timp, s-ar fi putut evita tragedia? Nimeni nu poate răspunde cu certitudine. Taina vieții și a morții aparține lui Dumnezeu. Totuși, omul este dator să-și împlinească responsabilitatea pe care a primit-o. În acest caz, iertarea nu l-a ajutat pe cel vinovat să se îndrepte, ci, dimpotrivă, i-a întărit convingerea că poate continua același comportament fără urmări.
Aceasta ne arată că există o mare diferență între milă și neglijență. Prima vindecă, cea de-a doua poate deveni complice cu răul.
Iertarea nu înseamnă tolerarea păcatului
Una dintre cele mai răspândite confuzii ale vremurilor noastre este identificarea iubirii cu acceptarea oricărui comportament. Evanghelia însă nu spune niciodată că răul trebuie încurajat sau trecut cu vederea.
Domnul Iisus Hristos iubește păcătosul, dar condamnă păcatul.
El o iartă pe femeia prinsă în adulter, însă îi spune limpede:
„Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.” (Ioan 8, 11). Așadar, iertarea nu este o aprobare a greșelii, ci o chemare la schimbarea vieții.
Ori de câte ori iertarea îl face pe om să creadă că poate continua nestingherit în rău, ea încetează să mai fie un act de iubire autentică. Devine o formă de indiferență față de destinul lui sufletesc și față de binele celor din jur.
Când greșeala nu mai este doar personală
Există o deosebire esențială între ofensa care mă privește doar pe mine și greșeala care afectează întreaga comunitate.
Dacă cineva mă jignește, mă vorbește de rău sau îmi provoacă o pagubă personală, Sfânta Evanghelie mă cheamă să iert din inimă. Renunțarea la răzbunare este dovada maturității duhovnicești. Creștinul nu trebuie să poarte ranchiună și nici să răspundă răului cu rău.
Însă situația se schimbă atunci când cineva pune în pericol viața altora, produce pagube instituției pe care o conduce, compromite munca unei echipe sau afectează binele public.
Ce ar însemna ca un judecător să-i ierte pe toți infractorii fără discernământ? Ce s-ar întâmpla dacă un director de spital ar închide ochii în fața unui medic care săvârșește intenționat malpraxis? Sau dacă un administrator ar tolera furtul din patrimoniul unei instituții?
În asemenea situații, neaplicarea dreptății nu mai este milă, ci nedreptate față de cei nevinovați.
Dreptatea este și ea o formă de iubire
În spiritualitatea ortodoxă, dreptatea și iubirea nu sunt virtuți opuse. Ele se completează reciproc.
Dumnezeu este în același timp iubitor și drept. El iartă pe cel care se pocăiește, dar nu binecuvântează păcatul. De aceea, și omul pus într-o funcție de conducere este dator să îmbine mila cu responsabilitatea.
Un părinte care nu își disciplinează copilul nu îi face un bine. Un profesor care promovează elevi nepregătiți îi condamnă la eșec. Un conducător care nu sancționează abaterile grave îi nedreptățește pe cei conștiincioși.
În toate aceste situații, aplicarea unei sancțiuni poate reprezenta chiar o expresie a iubirii, dacă urmărește îndreptarea celui vinovat și protejarea comunității.
Mustrarea, o datorie evanghelică
Adesea uităm că Evanghelia vorbește nu doar despre iertare, ci și despre mustrare.
Mântuitorul spune limpede:
„De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău.Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul.Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Matei 18, 15-17).
Observăm o adevărată pedagogie a iubirii. Prima dată există dialogul personal. Apoi urmează sprijinul comunității. Abia în cele din urmă apare despărțirea de cel care refuză cu încăpățânare orice îndreptare.
Sfântul Apostol Pavel completează aceeași învățătură atunci când îndeamnă:
„Vă rugăm însă, fraţilor, dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi.” (1 Tesaloniceni 5, 14).
Prin urmare, mustrarea făcută cu dragoste nu contrazice Evanghelia, ci este chiar parte a ei.
Ce spun Sfinții Părinți
La prima vedere, cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul par să încline exclusiv spre iertare: „Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă și Domnul va fi cu îndelungă răbdare față de păcatele noastre.”
Dar contextul este important. Sfântul vorbește despre relațiile personale, unde iubirea trebuie să biruiască resentimentul și dorința de răzbunare.
Pe de altă parte, întreaga tradiție canonică a Bisericii arată că disciplina este necesară pentru păstrarea bunei rânduieli. Canoanele, hotărârile Sinoadelor și regulile vieții bisericești nu sunt expresii ale lipsei de iubire, ci instrumente prin care este apărat adevărul și este protejată comunitatea.
Sfântul Vasile cel Mare sintetizează admirabil echilibrul creștin atunci când spune: „Să unim mila cu dreptatea.”
Acesta este idealul ortodox: nici legalism rece, nici sentimentalism lipsit de discernământ.
Neiertarea fără ură
Există o formă legitimă de „neiertare”, dacă prin aceasta înțelegem aplicarea unei sancțiuni drepte și necesare. Ea nu izvorăște din răzbunare, ci din responsabilitate.
Un conducător poate fi obligat să concedieze un angajat care pune în pericol viața colegilor. Un episcop poate aplica sancțiuni canonice unui cleric care produce scandal în Biserică. Un judecător trebuie să condamne infracțiunea pentru apărarea societății.
În toate aceste situații, omul nu încetează să se roage pentru cel vinovat și nici nu îl urăște. El condamnă fapta, nu persoana. Tocmai aici se află diferența dintre răzbunare și dreptate.
Așa cum spune Scriptura:
„A Mea este răzbunarea şi răsplătirea când se va poticni piciorul lor; că aproape este ziua pieirii lor şi curând vor veni cele gătite pentru ei. ” (Deuteronom 32, 35).
Creștinul nu se răzbună niciodată, dar nici nu confundă iubirea cu tolerarea răului.
Iertare cu discernământ
În relațiile personale suntem chemați să iertăm fără măsură, să renunțăm la resentimente și să răspundem răului cu binele. Dar atunci când răul afectează viața altora, ordinea unei comunități sau binele comun, cel responsabil este dator să aplice dreptatea, fără ură și fără spirit de răzbunare.
Iertarea autentică nu înseamnă încurajarea păcatului, ci dorința sinceră de îndreptare a celui vinovat. Uneori, tocmai sancțiunea dreaptă poate deveni începutul pocăinței. Mila fără discernământ poate distruge, iar dreptatea lipsită de iubire poate răni. Ortodoxia nu le opune, ci le unește în lumina lui Hristos.
Adevărata înțelepciune creștină constă în a ști când să ierți fără rezerve și când să oprești răul prin dreptate, păstrând în inimă iubirea pentru om și ura doar față de păcat.