În viața duhovnicească există o mare primejdie: aceea de a ne considera credincioși și evlavioși, în timp ce ignorăm unele dintre cele mai importante porunci ale lui Dumnezeu.
Mulți oameni merg regulat la biserică, țin posturile, aprind lumânări și participă la slujbe, însă nu acordă suficientă atenție modului în care vorbesc. Limba, acest mădular mic al trupului, poate deveni izvor de binecuvântare sau de osândă.
Sfânta Scriptură vorbește în repetate rânduri despre puterea cuvântului și despre responsabilitatea pe care o avem pentru fiecare vorbă rostită. Mântuitorul Iisus Hristos ne avertizează că nu doar faptele, ci și cuvintele vor fi cercetate la Judecata de Apoi. De aceea, adevărata evlavie nu se măsoară numai prin gesturi exterioare, ci și prin curăția vorbirii și stăpânirea limbii.
Pericolul unei limbi neînfrânate
Domnul Iisus Hristos arată că între inimă și cuvânt există o legătură directă:
„Pui de vipere, cum puteţi să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi? Căci din prisosul inimii grăieşte gura.” (Matei 12, 34).
Cuvintele noastre nu sunt simple sunete fără importanță. Ele descoperă ceea ce se află în adâncul sufletului. O inimă plină de iubire va rosti cuvinte bune, iar o inimă stăpânită de mândrie, răutate sau invidie va produce cuvinte care rănesc și distrug.
Din acest motiv, creștinul nu trebuie să se preocupe doar de aparențele exterioare ale credinței, ci și de curățirea inimii. Atunci când inima este luminată de harul lui Dumnezeu, și vorbirea devine curată, blândă și folositoare.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:
„Din gura voastră să nu iasă niciun cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă.” (Efeseni 4, 29).
Acesta este criteriul creștin al vorbirii: cuvintele noastre trebuie să zidească, să aducă pace, să mângâie și să folosească sufletului aproapelui.
Evlavia fără înfrânarea limbii este zadarnică
Unul dintre cele mai puternice avertismente din Noul Testament vine de la Sfântul Apostol Iacov:
„Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică.” (Iacov 1, 26).
Acest cuvânt este deosebit de actual. Există oameni care se consideră foarte religioși, dar care își permit să vorbească urât, să jignească, să bârfească și să osândească pe aproapele. Ei cred că participarea la slujbe sau anumite practici religioase sunt suficiente pentru mântuire.
Sfântul Apostol Iacov ne spune însă că o asemenea evlavie este înșelătoare. Omul care nu își poate stăpâni limba nu și-a supus încă voia lui Dumnezeu. El se amăgește pe sine, crezând că este aproape de Dumnezeu, când de fapt păstrează în suflet patimi care îl îndepărtează de har.
Adevărata credință se vede în transformarea întregii vieți, inclusiv a vorbirii.
Primejdia cuvintelor deșarte
În societatea contemporană, vorbirea excesivă a devenit aproape o obișnuință. Oamenii vorbesc neîncetat: în familie, la serviciu, pe rețelele sociale, la telefon sau în diverse grupuri. Din păcate, mult din acest flux de cuvinte este lipsit de folos.
Mântuitorul avertizează:
„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit.” (Matei 12, 36-37).
Aceste cuvinte sunt cutremurătoare. Nu doar păcatele evidente vor fi cercetate, ci și cuvintele fără rost, vorbele care nu aduc niciun folos sufletesc.
Sfântul Luca al Crimeei observa că mulți oameni pălăvrăgesc de dimineața până seara fără măsură. În această vorbire continuă se strecoară inevitabil judecăți, exagerări, glume nepotrivite, bârfe și cuvinte care rănesc.
Tăcerea cumpătată este o mare virtute creștină. Sfinții Părinți au prețuit-o deoarece ea păzește mintea și ajută sufletul să rămână aproape de Dumnezeu.
Păcatul osândirii și al clevetirii
Unul dintre cele mai răspândite păcate ale limbii este osândirea aproapelui. Este foarte ușor să observăm greșelile altora și să le comentăm. Mult mai greu este să ne vedem propriile neputințe.
Psalmistul David descrie răutatea unor asemenea vorbe:
„Ascuțit-au limba lor ca a șarpelui; venin de aspidă sub buzele lor. ” (Psalmul 139, 3).
Cuvintele de osândire sunt asemenea unei otrăvi. Ele rănesc sufletul celui care le ascultă, dar mai ales sufletul celui care le rostește.
Mântuitorul condamnă cu severitate orice insultă:
„Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.”(Matei 5, 22).
Prin aceste cuvinte, Hristos ne arată cât de grav este disprețul față de aproapele. Chiar și atunci când nu lovim cu mâna, putem răni profund prin cuvinte.
Bârfa, calomnia și defăimarea distrug relații, provoacă suferință și seamănă neîncredere între oameni. De aceea, creștinul este chemat să fie foarte atent la ceea ce spune despre ceilalți.
Contradicția dintre rugăciune și vorbirea rea
O situație tristă întâlnită adesea este aceea în care un om participă la Sfânta Liturghie, ascultă Evanghelia, se roagă și poate chiar se împărtășește, iar apoi, imediat după aceea, începe să vorbească de rău pe cei din jur.
Această contradicție arată că mesajul Evangheliei nu a coborât încă în inimă.
Sfântul Apostol Iacov spune:
„Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa.” (Iacov 3, 10).
Nu este firesc ca aceeași limbă care Îl laudă pe Dumnezeu să fie folosită pentru jignirea aproapelui. Dacă ne rugăm lui Dumnezeu, trebuie să ne străduim să vorbim și cu oamenii în duh de iubire și respect.
Participarea la Sfintele Taine cere și o schimbare a comportamentului nostru zilnic. Credința autentică se vede în felul în care ne raportăm la cei din jur.
Cum ne putem înfrâna limba?
Înfrânarea limbii nu este ușoară, dar este posibilă cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
Mai întâi, trebuie să cultivăm tăcerea. Nu este nevoie să spunem tot ce gândim. De multe ori, un cuvânt nerostit poate preveni un conflict și poate salva o relație.
În al doilea rând, trebuie să ne examinăm conștiința. Înainte de a vorbi, este bine să ne întrebăm: este adevărat ceea ce spun? Este necesar? Este folositor?
În al treilea rând, să ne rugăm pentru curățirea inimii. Dacă răutatea este scoasă din inimă, și cuvintele se vor schimba.
De asemenea, este important să ne obișnuim să rostim mai des cuvinte de încurajare, de mulțumire și de binecuvântare. Acestea aduc pace și bucurie atât celor care le aud, cât și celor care le rostesc.
Mântuitorul Iisus Hristos privește cu mare seriozitate felul în care folosim darul vorbirii
El ne învață că vom da socoteală pentru fiecare cuvânt rostit și că adevărata evlavie nu poate exista fără înfrânarea limbii.
Putem merge la biserică, putem posti și putem împlini multe fapte bune, dar dacă limba noastră continuă să răspândească răutate, osândire și vorbe deșarte, evlavia noastră rămâne incompletă. Sfântul Apostol Iacov ne spune limpede că o asemenea cucernicie este zadarnică.
De aceea, fiecare creștin este chemat să transforme cuvântul într-un instrument al iubirii, al păcii și al adevărului. Atunci când gura noastră va rosti ceea ce zidește, iar inima noastră va fi plină de dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele, vom putea spune că trăim cu adevărat credința pe care o mărturisim.