În toate veacurile istoriei mântuirii, Dumnezeu Și-a arătat puterea și iubirea față de oameni prin minuni.
Aceste lucrări dumnezeiești nu sunt simple manifestări ale unei puteri supranaturale, ci semne ale prezenței și ale purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru creația Sa. Citind Sfânta Scriptură și viețile sfinților, observăm că Domnul nu alege să lucreze prin oameni după criteriile lumii: bogăție, putere, faimă sau poziție socială, ci prin cei care sunt drepți înaintea Sa.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici subliniază acest adevăr atunci când spune că Dumnezeu nu săvârșește minuni prin săraci sau prin bogați, ci prin oamenii drepți. Dreptatea înaintea lui Dumnezeu nu înseamnă perfecțiune omenească, ci o viață trăită în pocăință, smerenie, credință și ascultare de voia divină. Astfel de oameni devin vase ale harului dumnezeiesc și instrumente prin care Dumnezeu lucrează spre folosul semenilor.
Dreptatea, temelia lucrării dumnezeiești
În Sfânta Scriptură întâlnim numeroase exemple de oameni prin care Dumnezeu a făcut minuni. Patriarhi, proroci, apostoli și sfinți au fost aleși nu pentru că erau cei mai puternici sau cei mai bogați, ci pentru că aveau inimile curate și credincioase.
Despre dreptul Noe, Sfânta Scriptură spune:
„Iată viaţa lui Noe: Noe era om drept şi neprihănit între oamenii timpului său şi mergea pe calea Domnului.” (Facerea 6, 9).
Prin acest om drept, Dumnezeu a păstrat neamul omenesc de la pieire în timpul potopului. La fel, prin Avraam, părintele credincioșilor, Domnul a întemeiat poporul ales și a pregătit venirea Mântuitorului.
Dreptatea înaintea lui Dumnezeu nu este o simplă respectare exterioară a poruncilor. Ea presupune o inimă sinceră, o viață de rugăciune și o permanentă căutare a voii lui Dumnezeu. Omul drept își pune nădejdea în Domnul și Îi încredințează întreaga sa existență.
Psalmistul David spune:
„Ochii Domnului spre cei drepți și urechile Lui spre rugăciunea lor.” (Psalmul 33, 14).
Acest verset ne arată că Dumnezeu ascultă rugăciunile celor care trăiesc în adevăr și în curăție sufletească. Harul Său se revarsă asupra lor și prin ei se revarsă și asupra lumii.
Smerenia atrage harul lui Dumnezeu
Una dintre cele mai importante însușiri ale omului drept este smerenia. Dumnezeu nu lucrează prin cei care se încred în propriile puteri și se consideră superiori semenilor lor. Mândria ridică un zid între om și Dumnezeu, în timp ce smerenia deschide sufletul către lucrarea harului.
Sfântul Apostol Iacov spune:
„Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea, zice: «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har».” (Iacov 4, 6).
Această învățătură este confirmată de întreaga experiență a Bisericii. Cei mai mari sfinți au fost și cei mai smeriți oameni. Ei nu și-au atribuit niciodată meritele pentru minunile săvârșite prin ei, ci au recunoscut că toate vin de la Dumnezeu.
În textul citat de Sfântul Nicolae Velimirovici găsim un exemplu grăitor.
Când poporul și conducătorii Ierusalimului s-au smerit înaintea lui Dumnezeu, Domnul le-a arătat milă:
„Când a văzut Domnul că ei s-au smerit, atunci a fost cuvântul Domnului din nou către Şemaia şi a zis: «S-au smerit; nu-i voi mai stârpi şi în curând le voi da şi izbăvire. Mânia Mea nu se va mai vărsa asupra Ierusalimului prin mâna lui Şişac.” (II Paralipomena 12, 7).
Această atitudine de smerenie a schimbat hotărârea pedepsei și a adus izbăvirea. Vedem astfel că Dumnezeu răspunde inimii smerite și pocăite.
Dumnezeu îi înalță pe cei smeriți
În planul lui Dumnezeu, adevărata măreție nu este cea pe care o caută lumea. Domnul îi înalță pe cei care se smeresc și îi smerește pe cei care se înalță pe sine.
Mântuitorul spune:
„Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” (Luca 14, 11).
Această lege duhovnicească se regăsește în întreaga istorie a mântuirii. Prorocul Moise, unul dintre cei mai mari oameni ai Vechiului Testament, era cunoscut pentru blândețea și smerenia sa.
Scriptura mărturisește:
„Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ.” (Numerii 12, 3).
Prin acest om smerit, Dumnezeu a despărțit Marea Roșie, a hrănit poporul cu mană și a făcut nenumărate minuni.
De asemenea, Maica Domnului, cea mai sfântă dintre toate făpturile, a fost aleasă datorită smereniei sale.
În cântarea sa de laudă spune:
„Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.” (Luca 1, 48).
Prin smerenia ei, întreaga omenire a primit binecuvântarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Minunile sunt lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului
O greșeală frecventă este aceea de a considera că sfinții sau oamenii drepți săvârșesc minuni prin puterea lor proprie. În realitate, numai Dumnezeu face minuni. Oamenii drepți sunt doar instrumentele prin care harul dumnezeiesc lucrează.
Sfântul Apostol Petru a explicat acest adevăr după vindecarea unui om olog:
„Iar Petru, văzând aceasta, a răspuns către popor: Bărbaţi israeliţi, de ce vă miraţi de acest lucru, sau de ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble?” (Faptele Sfinţilor Apostoli 3, 12).
Toate minunile au ca scop slava lui Dumnezeu și întărirea credinței oamenilor. Ele nu urmăresc să-l proslăvească pe om, ci să descopere iubirea și puterea Creatorului.
Sfinții au înțeles întotdeauna acest lucru. Cu cât Dumnezeu lucra mai mult prin ei, cu atât deveneau mai smeriți. Ei se considerau nevrednici și atribuiau totul harului divin.
Sfinții, mărturii vii ale lucrării dumnezeiești
Istoria Bisericii este plină de exemple ale lucrării lui Dumnezeu prin oamenii drepți. Vindecări, izbăviri, înmulțiri de hrană, profeții și alte minuni au fost săvârșite prin sfinți în toate epocile.
Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, Sfântul Nectarie, Sfântul Paisie Aghioritul și mulți alții sunt cunoscuți pentru minunile care au avut loc prin rugăciunile lor. Însă ceea ce i-a făcut vrednici de această lucrare nu a fost o putere personală, ci viața lor sfântă și smerită.
Sfinții ne arată că Dumnezeu este viu și lucrător în lume. Ei sunt dovada că Evanghelia nu este doar o învățătură teoretică, ci o realitate care transformă vieți și aduce harul lui Dumnezeu în existența omului.
Prin exemplul lor, suntem chemați să căutăm nu minunile în sine, ci apropierea de Dumnezeu. Atunci când omul se unește cu Domnul prin credință și pocăință, viața sa însăși devine o minune.
Cum putem deveni părtași harului lui Dumnezeu
Fiecare creștin este chemat la dreptate și sfințenie. Nu toți vor săvârși minuni văzute, dar toți sunt chemați să devină purtători ai harului lui Dumnezeu.
Aceasta se realizează prin:
- pocăință sinceră;
- rugăciune statornică;
- participarea la Sfintele Taine;
- împlinirea poruncilor lui Hristos;
- smerenie și iubire față de aproapele.
Mântuitorul spune:
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 8).
Curăția inimii și smerenia sunt căile prin care harul dumnezeiesc pătrunde în suflet. Atunci omul începe să trăiască după voia lui Dumnezeu și devine un martor al prezenței Sale în lume.
Dumnezeu lucrează prin oamenii drepți, care trăiesc în credință, pocăință și smerenie
El nu caută bogăția, puterea sau prestigiul lumesc, ci suflete curate și smerite. Mândria îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, în timp ce smerenia atrage harul și binecuvântarea Sa.
Așa cum ne învață Sfântul Nicolae Velimirovici, Dumnezeu îi smerește pe cei mândri și îi înalță pe cei smeriți. Minunile Sale sunt expresia iubirii dumnezeiești și chemarea adresată tuturor oamenilor de a se întoarce la El.
Să ne străduim, așadar, să dobândim dreptatea și smerenia înaintea lui Dumnezeu, pentru ca harul Său să lucreze și în viața noastră. Chiar dacă nu vom vedea întotdeauna minuni spectaculoase, cea mai mare minune rămâne transformarea inimii omului și apropierea lui de Dumnezeu, izvorul tuturor bunătăților și al vieții veșnice.