Omul a fost creat de Dumnezeu pentru iubire.
Întreaga Evanghelie este o chemare la iubire: iubire față de Dumnezeu și iubire față de aproapele. Cu toate acestea, omul căzut în păcat trăiește adesea între iubire și ură, între apropiere și nepăsare, între bunătate și egoism. De multe ori iubim selectiv: pe unii îi iubim mult, pe alții puțin, iar față de mulți rămânem indiferenți. Această stare arată că sufletul nostru nu este încă liber de patimi.
Mântuitorul ne cere însă mai mult decât o simplă politețe sau o iubire interesată.
El ne poruncește:
„Iar a doua, la fel ca aceasta: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi».” (Matei 22, 39).
Iar în alt loc spune:
„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,” (Matei 5, 44).
Aceste cuvinte sunt greu de împlinit fără ajutorul harului dumnezeiesc și fără o luptă lăuntrică serioasă.
Arhimandritul Teofil Părăian, urmând învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, arată că adevărata iubire se naște din nepătimire. Numai omul care s-a eliberat de robia patimilor poate iubi cu adevărat și statornic. Drumul de la ură sau indiferență la iubire este, așadar, un drum duhovnicesc, o urcare a sufletului spre Dumnezeu.
Starea omului între iubire și nepăsare
Mulți oameni cred că ura este opusul iubirii. În realitate, de cele mai multe ori problema noastră nu este ura deschisă, ci indiferența. Vedem suferința aproapelui și trecem nepăsători. Observăm nevoile celor din jur și nu ne interesează. Trăim într-o lume în care omul devine adesea preocupat doar de sine.
Pilda samarineanului milostiv ne arată diferența dintre indiferență și iubire adevărată. Preotul și levitul au trecut pe lângă omul căzut între tâlhari fără să-l ajute. Numai samarineanul s-a oprit și i-a purtat de grijă. Despre acesta spune Evanghelia:
„Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,” (Luca 10, 33).
Iubirea începe din milă și compasiune.
Indiferența apare atunci când inima se răcește din cauza egoismului și a păcatului. Omul preocupat numai de propriile dorințe nu mai vede chipul lui Dumnezeu din aproapele său.
De aceea Mântuitorul avertizează:
„Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.” (Matei 24, 12).
Atunci când nu ne rugăm, când nu ne pocăim și nu ne luptăm cu patimile, devenim reci sufletește. Începem să judecăm ușor, să respingem, să ne supărăm din nimic și să ne închidem în noi înșine. Astfel, sufletul pierde puterea iubirii.
Iubirea adevărată se naște din nepătimire
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „iubirea cea adevărată este născută din nepătimire”. Această afirmație descoperă un mare adevăr duhovnicesc. Omul pătimaș nu poate iubi curat, pentru că iubirea lui este amestecată cu interese, orgolii și dorințe egoiste.
De multe ori spunem că iubim, dar în realitate căutăm folosul propriu. Iubim atât timp cât suntem apreciați, lăudați sau ajutați. Când suntem răniți sau contraziși, iubirea noastră se transformă repede în supărare ori chiar în ură. Aceasta arată că nu iubim încă după modelul lui Hristos.
Domnul Iisus Hristos a arătat iubirea desăvârșită pe Cruce.
El S-a rugat chiar pentru cei care Îl răstigneau:
„Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi.” (Luca 23, 34).
O astfel de iubire este posibilă numai într-o inimă curățită de patimi.
Nepătimirea nu înseamnă lipsa sentimentelor sau răceală sufletească. Dimpotrivă, ea este starea în care omul nu mai este stăpânit de mânie, ură, invidie, mândrie sau iubire de sine. Sfântul Ioan Scărarul spune că „nepătimirea este cerul cel de pe pământ și învierea sufletului înaintea învierii celei de obște”. Omul nepătimaș ajunge să privească lumea cu ochii iubirii lui Dumnezeu.
Credința, temelia iubirii
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că drumul spre iubire începe cu credința în Dumnezeu. Fără credință adevărată, sufletul nu poate avea o temelie solidă.
Credința nu înseamnă doar acceptarea existenței lui Dumnezeu, ci încredințarea că El este prezent și lucrează în viața noastră. Prin credință omul începe să înțeleagă că sensul vieții este comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii.
Sfântul Apostol Ioan spune:
„Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi.” (1 Ioan 4, 19).
Omul învață iubirea din experiența iubirii lui Dumnezeu. Când simte mila și bunătatea Lui, începe să devină și el mai bun cu ceilalți.
Credința îl face pe om să privească fiecare persoană ca pe un frate pentru care Hristos S-a jertfit. Astfel dispar încet prejudecățile, disprețul și răceala sufletească.
Frica de Dumnezeu și înfrânarea
După credință urmează frica de Dumnezeu, adică respectul sfânt și conștiința răspunderii înaintea Lui. Nu este vorba despre o frică bolnăvicioasă, ci despre dorința de a nu-L pierde pe Dumnezeu prin păcat.
Sfânta Scriptură spune:
„Începutul înțelepciunii este frica de Domnul; înțelegere bună este tuturor celor ce o fac pe ea. Lauda Lui rămâne în veacul veacului. ” (Psalmul 110, 10).
Omul care conștientizează urmările păcatului începe să se înfrâneze și să lupte cu patimile.
Înfrânarea este foarte importantă în dobândirea iubirii. Un om stăpânit de mânie nu poate iubi. Un om dominat de mândrie nu poate ierta. Un om robit de egoism nu poate sluji aproapelui.
Postul, rugăciunea și spovedania îl ajută pe creștin să-și curețe inima. Prin aceste nevoințe, omul nu devine mai aspru, ci mai blând și mai smerit. Înfrânarea adevărată aduce pace în suflet și deschide inima spre iubire.
Răbdarea și nădejdea în lucrarea iubirii
Drumul spre iubire nu este ușor și nici scurt. Omul cade adesea, se luptă cu propriile slăbiciuni și se confruntă cu răutatea lumii. De aceea este nevoie de răbdare.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.” (1 Corinteni 13, 4).
Adevărata iubire nu se aprinde repede de mânie și nu renunță ușor.
Răbdarea îl învață pe om să suporte neputințele celorlalți fără să judece. Îl ajută să ierte și să rămână statornic în bine chiar atunci când nu primește răspuns bun din partea altora.
După răbdare vine nădejdea. Omul care nădăjduiește în Dumnezeu nu deznădăjduiește din cauza răutății oamenilor. El crede că Dumnezeu poate schimba orice inimă și poate aduce lumină chiar și acolo unde pare imposibil.
Nădejdea îl ajută pe creștin să continue să iubească, să se roage și să facă binele fără să aștepte răsplată omenească.
Cum cultivăm iubirea în viața de zi cu zi
Iubirea nu este doar un sentiment, ci o lucrare concretă. Ea se vede în fapte mici, făcute cu smerenie și răbdare.
În primul rând, iubirea se cultivă prin rugăciune. Când ne rugăm pentru cei care ne supără sau ne rănesc, inima începe treptat să se schimbe.
În al doilea rând, iubirea crește prin iertare. Nu putem ajunge la pace sufletească dacă păstrăm resentimente și ură. Iertarea nu înseamnă aprobarea răului, ci eliberarea inimii de povara mâniei.
De asemenea, iubirea se întărește prin milostenie și slujirea aproapelui. Un cuvânt bun, o vizită, un ajutor oferit la timp sau o mângâiere sinceră pot schimba viața unui om.
Nu în ultimul rând, iubirea se păstrează prin smerenie. Omul smerit nu se consideră mai bun decât ceilalți și nu caută să fie slujit, ci să slujească.
Drumul de la indiferență la iubire este drumul vindecării sufletului
Omul nu poate ajunge singur la iubirea adevărată, ci numai împreună cu Dumnezeu și prin lucrarea harului Sfântului Duh.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată limpede că iubirea se naște din nepătimire, iar nepătimirea se dobândește prin credință, frică de Dumnezeu, înfrânare, răbdare și nădejde. Acesta este urcușul duhovnicesc al creștinului.
Într-o lume tot mai rece și mai individualistă, creștinul este chemat să fie purtător de iubire. Nu o iubire sentimentală și schimbătoare, ci iubirea jertfelnică a lui Hristos. Numai această iubire poate birui ura, dezbinarea și indiferența.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (1 Corinteni 13, 13).
În această iubire se află adevărata libertate a sufletului și începutul împărăției lui Dumnezeu încă din viața aceasta.