Într-o lume în care muzica însoțește aproape fiecare moment al vieții, este firesc să ne întrebăm de ce Biserica Ortodoxă a păstrat, de-a lungul veacurilor, tradiția cântării exclusiv vocale.
De ce în bisericile ortodoxe nu întâlnim orgi, piane sau orchestre, așa cum se întâmplă în multe biserici occidentale? Este vorba despre o simplă tradiție sau despre o alegere cu profunde temeiuri teologice și duhovnicești?
Răspunsul nu ține de o respingere a muzicii instrumentale, care reprezintă una dintre cele mai înalte expresii ale artei umane, ci de modul în care Ortodoxia înțelege rugăciunea și relația omului cu Dumnezeu. Pentru Biserica Răsăriteană, cel mai desăvârșit instrument de laudă nu este unul construit de mâna omului, ci chiar omul însuși.
O zi care vorbește despre muzică și rugăciune
Nu este întâmplător faptul că începutul lunii octombrie reunește trei momente importante, unite simbolic prin muzică. La 1 octombrie, Biserica prăznuiește Acoperământul Maicii Domnului, amintind minunea petrecută în anul 911 în biserica Vlaherne din Constantinopol. În aceeași zi este cinstit și Sfântul Cuvios Roman Melodul, marele imnograf al secolului al VI-lea, autor al unor impresionante cântări bisericești. Tot atunci este marcată și Ziua Internațională a Muzicii, instituită de Consiliul Muzical Internațional din cadrul UNESCO.
Aceste trei sărbători ne arată că muzica ocupă un loc privilegiat în viața spirituală și culturală a omenirii. Maica Domnului a inspirat unele dintre cele mai frumoase imnuri creștine, Sfântul Roman Melodul și-a pus talentul în slujba lui Dumnezeu, iar lumea întreagă recunoaște valoarea universală a artei sunetelor.
Totuși, muzica bisericească ortodoxă urmărește un scop diferit de cel al muzicii de concert. Ea nu caută spectacolul, ci rugăciunea; nu urmărește să impresioneze urechea, ci să miște inima.
Vocea, darul lui Dumnezeu pentru slăvirea Creatorului
Dumnezeu a sădit în firea omului posibilitatea și puterea de a cânta. Spre deosebire de orice instrument muzical, vocea este un dar direct al Creatorului, oferit fiecăruia dintre noi pentru a-I aduce laudă.
De aceea, Ortodoxia consideră că omul nu are nevoie de un instrument exterior pentru a comunica cu Dumnezeu. Cel mai frumos și mai autentic „instrument” rămâne gura și inima omului.
Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creștinii din Efes:
„Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre,Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (şi) Tatăl. ” (Efeseni 5, 19-20).
Observăm că Apostolul nu vorbește despre acompaniament instrumental, ci despre cântarea care izvorăște din inimă. Glasul și sufletul trebuie să fie într-o deplină armonie, pentru ca rugăciunea să fie autentică.
Aceasta este esența cântării ortodoxe: textul și melodia trebuie să treacă mai întâi prin inimă, apoi prin glas.
Muzica bisericească, rugăciune cântată
Încă din primele secole creștine, Sfinții Părinți au înțeles că muzica liturgică trebuie să conducă omul spre Dumnezeu și nu spre admirația artistică.
Rolul cântării nu este acela de a provoca emoții estetice puternice sau de a impresiona prin virtuozitate, ci de a crea atmosfera potrivită rugăciunii. Ea îl desprinde pe credincios de agitația lumii și îl introduce într-o stare de liniște, reculegere și comuniune cu Dumnezeu.
Tocmai de aceea, muzica bizantină pune accent pe sobrietate, echilibru și interiorizare. Dinamica ei nu este una spectaculoasă, ci duhovnicească. Ea însoțește urcușul sufletului către Dumnezeu și îl ajută pe credincios să participe activ la slujbă.
Cântărețul bisericesc nu este un artist aflat în fața unui public, ci un rugător care îi conduce și pe ceilalți spre rugăciune. De aceea, talentul vocal nu poate fi despărțit de viața duhovnicească.
De ce nu sunt necesare instrumentele muzicale?
În lumina acestei înțelegeri, prezența instrumentelor muzicale în biserică devine inutilă.
Aceasta nu înseamnă că Ortodoxia contestă valoarea artistică a muzicii instrumentale. Dimpotrivă, marile creații simfonice, concertele sau lucrările pentru orgă reprezintă capodopere ale culturii universale și pot înălța sufletul în contexte potrivite.
Însă Sfânta Liturghie nu este un concert și nici un spectacol artistic.
Instrumentele tind să atragă atenția asupra sonorității lor și pot transforma participarea la slujbă într-o experiență predominant estetică. În schimb, cântarea exclusiv vocală păstrează întreaga atenție asupra textului liturgic și asupra rugăciunii.
Sfinții Părinți afirmau că muzica bisericească își împlinește misiunea atunci când glasul celui care cântă este în deplină concordanță cu inima lui. În acel moment, omul întreg devine instrument al lui Dumnezeu.
Cum au apărut instrumentele în cultul apusean?
Mulți cred că orga a fost prezentă în biserici încă din perioada apostolică. În realitate, lucrurile au stat cu totul altfel.
Primele veacuri ale creștinismului au cunoscut doar cântarea vocală. Inclusiv celebra cântare gregoriană, specifică Apusului, era interpretată fără niciun acompaniament instrumental.
Orga a fost introdusă mult mai târziu. Istoria consemnează faptul că în anul 757 împăratul bizantin Constantin Copronim i-a oferit regelui franc Pepin cel Scurt o orgă drept cadou. Instrumentul era folosit la curtea imperială bizantină pentru ceremonii oficiale, nu în biserică.
Ulterior, Carol cel Mare a încurajat răspândirea orgii în cultul occidental, iar în timp aceasta a devenit un element caracteristic al bisericilor romano-catolice. Odată cu această schimbare, muzica liturgică apuseană a cunoscut o dezvoltare artistică impresionantă, apropiindu-se treptat de formele muzicii culte și laice.
Biserica Ortodoxă a ales însă să păstreze nealterată tradiția apostolică a cântării exclusiv vocale.
Provocările prezentului
În ultimele decenii au apărut și în spațiul ortodox unele încercări de a introduce mijloace tehnice moderne în cadrul cântării bisericești.
În anumite biserici din Grecia, de exemplu, unii protopsalți folosesc dispozitive electronice care reproduc așa-numitul „ison electronic”, un sunet continuu menit să susțină melodia. Deși intenția este aceea de a sprijini interpretarea, numeroși teologi și muzicologi privesc cu reținere această practică, considerând că ea poate diminua caracterul viu și comunitar al cântării liturgice.
În același timp, apar periodic voci care propun introducerea orchestrelor sau a altor instrumente în bisericile ortodoxe, argumentând că acestea ar face slujbele mai atractive.
Totuși, frumusețea Ortodoxiei nu constă în adaptarea permanentă la gusturile vremii, ci în păstrarea nealterată a unei experiențe liturgice care și-a dovedit puterea de a conduce milioane de oameni spre Dumnezeu de-a lungul a două milenii.
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstia: „Cel mai bun organ este gura și inima omului”
Un răspuns memorabil la întrebarea despre folosirea instrumentelor muzicale în biserică îl oferă Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstia.
Acesta spunea că „cel mai bun organ de a cânta lui Dumnezeu este gura și inima omului”. În opinia sa, instrumentele muzicale riscă să transforme slujba într-un act de divertisment și să împrăștie mintea credinciosului, în loc să o adune în rugăciune.
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstia amintea și cuvintele psalmistului: „Pururea lauda Lui în gura mea” și „Răcnit-am din suspinarea inimii mele”, subliniind că adevărata laudă adusă lui Dumnezeu izvorăște din adâncul sufletului, nu din rafinamentul unui instrument.
Această perspectivă exprimă foarte bine ethosul ortodox: rugăciunea este întâlnirea vie dintre om și Dumnezeu, iar glasul omenesc este suficient pentru această întâlnire.
În Biserica Ortodoxă, cântarea este înălțată prin glasul omenesc, considerat cel mai potrivit instrument de laudă adusă lui Dumnezeu
Ortodoxia nu respinge muzica instrumentală ca artă, ci îi rezervă un alt spațiu decât cel liturgic.
În biserică, omul însuși este chemat să devină instrument al harului. Vocea, unită cu inima și cu credința, este cea mai curată ofrandă pe care o poate aduce Creatorului. Acolo unde glasul se unește cu rugăciunea, iar cuvintele sunt trăite și nu doar rostite, nu mai este nevoie de niciun alt acompaniament.
În cele din urmă, frumusețea cântării ortodoxe nu stă în complexitatea armoniilor sau în bogăția instrumentelor, ci în puterea ei de a transforma sufletul. Iar aceasta rămâne cea mai înaltă formă de muzică: rugăciunea cântată din inimă.