De ce îngăduie Dumnezeu căderea preoților în păcat?

Photo of author

By Adrian Serban

Una dintre întrebările care îi frământă adeseori pe credincioși este aceea de ce Dumnezeu îngăduie ca unii dintre slujitorii Sfântului Altar să cadă în păcate.

Cum se face că tocmai cei chemați să propovăduiască Evanghelia, să îndrume sufletele spre mântuire și să fie pilde de viețuire creștină ajung, uneori, să se îndepărteze de poruncile dumnezeiești?

Pentru mulți, căderile preoților sunt prilej de sminteală și chiar de îndepărtare de Biserică. Însă Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că Dumnezeu îngăduie neputințele slujitorilor Săi pentru ca aceștia să fie mai înțelegători și mai milostivi față de cei pe care îi păstoresc.

Preotul este om, chiar dacă slujirea sa este dumnezeiască

Prin Taina Hirotoniei, preotul primește harul și puterea de a săvârși lucrări sfinte, de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu și de a călăuzi sufletele credincioșilor. Însă acest dar nu îl scoate din condiția omenească și nu îl face incapabil de a păcătui.

Preotul rămâne un om supus ispitelor, încercărilor, slăbiciunilor și luptelor duhovnicești. El are nevoie, asemenea tuturor creștinilor, de rugăciune, pocăință, smerenie și de ajutorul lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi,” (2 Corinteni 4, 7).

Comoara este harul dumnezeiesc, iar vasul de lut este omul, cu toate neputințele sale. Dumnezeu lucrează prin oameni, fără ca aceștia să devină desăvârșiți prin simplul fapt că au primit o slujire sfântă.

De aceea, trebuie să facem deosebire între sfințenia preoției și vrednicia personală a celui care o poartă.

Dumnezeu îngăduie neputința pentru ca preotul să învețe milostivirea

Sfântul Ioan Gură de Aur explică într-un chip minunat rostul acestei îngăduințe dumnezeiești:

„Dacă n-ar păcătui dascălii şi preoţii, dacă n-ar fi supuşi patimilor lumeşti, ar fi neomenoşi cu ceilalţi oameni şi neiertători.”

Marele ierarh arată că experiența propriei neputințe îl poate ajuta pe păstor să fie mai înțelegător cu cei care vin înaintea lui împovărați de păcate.

Un preot care și-a cunoscut slăbiciunile, care a plâns pentru greșelile sale și a simțit puterea iertării dumnezeiești poate înțelege mai profund drama sufletului căzut.

El știe cât de grea este lupta cu patimile, cât de înșelătoare sunt ispitele și câtă răbdare este necesară pentru îndreptarea unui om.

Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă: „Dacă ei n-ar păcătui, nu i-ar ierta deloc pe păcătoşi, ci, ajungând neomenoşi, i-ar smulge pe toţi din Biserică.”

Biserica este un spital duhovnicesc, iar preotul este chemat să vindece sufletele rănite de păcat cu înțelegere și milostivire.

Îngăduința lui Dumnezeu nu înseamnă aprobarea păcatului

Este foarte important să înțelegem că Dumnezeu nu voiește păcatul nimănui, cu atât mai puțin al celor chemați la slujirea preoțească.

Dumnezeu îngăduie căderea omului, respectându-i libertatea, dar nu este autorul răului. În înțelepciunea Sa, El poate transforma chiar și urmările unei căderi într-un prilej de smerire, de pocăință și de îndreptare.

Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur nu reprezintă o justificare a păcatelor preoților și nici o îndemnare la trecerea lor cu vederea.

Dimpotrivă, responsabilitatea preotului este cu atât mai mare, cu cât slujirea sa este mai înaltă.

Mântuitorul spune: „Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.” (Luca 12, 48).

Preotul este chemat să fie pildă credincioșilor, iar când greșește, să se pocăiască și să se îndrepte. Milostivirea nu justifică păcatul, iar iertarea nu înlătură răspunderea.

Sfântul Apostol Petru, pildă a ridicării după cădere

Un exemplu grăitor al acestei pedagogii dumnezeiești îl întâlnim în viața Sfântului Apostol Petru.

Deși Îl iubea pe Mântuitorul și mărturisise că este gata să își dea viața pentru El, Petru s-a lepădat de Hristos de trei ori, în vremea Sfintelor Sale Pătimiri.

După această cădere, Apostolul a plâns cu amar. Lacrimile sale au fost lacrimile pocăinței, ale smereniei și ale întoarcerii către Dumnezeu.

Mântuitorul nu l-a lepădat pentru greșeala sa, ci, după Înviere, l-a reașezat în slujirea apostolească, încredințându-i păstorirea oilor Sale.

Petru avea să cunoască, astfel, nu numai puterea credinței, ci și adâncul neputinței omenești. El putea să îi întărească pe cei căzuți, pentru că însuși cunoscuse durerea căderii și bucuria ridicării.

De aceea îi spusese Domnul: „Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi.” (Luca 22, 32).

Prin pocăință, propria cădere poate deveni prilej de milostivire față de aproapele.

Păcatele preotului nu anulează lucrarea harului dumnezeiesc

O altă întrebare care îi tulbură pe credincioși este dacă păcatele unui preot afectează Sfintele Taine săvârșite de acesta.

Învățătura Bisericii Ortodoxe arată că lucrarea harului dumnezeiesc în Sfintele Taine nu depinde de desăvârșirea morală a slujitorului.

Adevăratul Săvârșitor al Sfintelor Taine este Hristos, Care lucrează prin preotul hirotonit și îndreptățit să slujească.

Dacă primirea harului ar depinde de lipsa păcatelor personale ale preotului, credincioșii ar trăi într-o permanentă nesiguranță, neștiind dacă Tainele primite sunt lucrătoare.

Dumnezeu nu îi lipsește pe credincioși de darurile Sale din pricina nevredniciei personale a slujitorului.

Această învățătură nu micșorează însă gravitatea păcatelor preoțești și nici necesitatea cercetării și sancționării abaterilor, potrivit rânduielilor bisericești.

Cum trebuie să ne raportăm la preoții care greșesc?

Creștinul este chemat să privească neputințele aproapelui cu discernământ, fără ură, răutate sau dorință de osândire.

Atunci când vedem că un preot greșește, să ne amintim că și noi avem nevoie de mila lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru îndreptarea lui, fără a transforma căderea sa într-un prilej de bârfă sau de mândrie.

Aceasta nu înseamnă că trebuie să ascundem abuzurile, să acceptăm nedreptățile ori să rămânem nepăsători în fața faptelor grave. Asemenea situații trebuie aduse la cunoștința autorităților competente, bisericești și, după caz, civile.

Putem dezaproba păcatul fără a urî omul care l-a săvârșit.

Mai presus de toate, să nu îngăduim ca greșelile unui slujitor să ne despartă de Hristos. Credința noastră nu se întemeiază pe desăvârșirea oamenilor, ci pe sfințenia și iubirea lui Dumnezeu.

Preoții au nevoie de rugăciunile credincioșilor

Adeseori, credincioșii îi cer preotului să se roage pentru ei, dar uită că și acesta are nevoie de rugăciunile lor.

Slujirea preoțească presupune o mare responsabilitate, numeroase încercări și o neîncetată luptă duhovnicească.

În loc să așteptăm de la păstorii noștri o desăvârșire pe care noi înșine nu o avem, să îi sprijinim prin rugăciune și dragoste creștinească.

Să cerem lui Dumnezeu să le dăruiască înțelepciune, curăție sufletească, smerenie, putere în lupta cu ispitele și iubire față de cei încredințați spre păstorire.

Un preot întărit prin rugăciune poate deveni sprijin pentru numeroase suflete aflate în căutarea mântuirii.

Oamenii pot cădea, dar Domnul Iisus Hristos rămâne neclintit

Dumnezeu îngăduie să existe și preoți păcătoși nu pentru că ar iubi păcatul, ci pentru că respectă libertatea omului și poate lucra spre bine chiar și prin neputințele acestuia.

După cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, cunoașterea propriilor slăbiciuni îl poate face pe păstor mai smerit, mai milostiv și mai înțelegător față de cei căzuți.

Adevărata măreție a unui preot nu constă în a se socoti fără de păcat, ci în strădania de a se ridica, prin pocăință, și de a-i ajuta și pe alții să se apropie de Dumnezeu.

Să nu confundăm neputințele slujitorilor cu sfințenia Bisericii. Oamenii pot cădea, dar Hristos rămâne neclintit, iar prin pocăință și harul dumnezeiesc, orice cădere poate deveni un început al ridicării duhovnicești.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!