Viața omului pe pământ este presărată cu încercări, suferințe, neînțelegeri și lupte de tot felul. Unele dintre acestea se sfârșesc odată cu trecerea timpului, altele se sting prin iertare, împăcare și înțelegere.
Există o dușmănie care nu încetează niciodată în această viață: cea a diavolului față de sufletul omenesc. Încă de la căderea protopărinților, vrăjmașul caută să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu și să-l lipsească de mântuire.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că această luptă nevăzută nu cunoaște răgaz, iar nepăsarea duhovnicească ne face vulnerabili în fața ispitelor. Creștinul nu este însă singur, căci Dumnezeu îi dăruiește toate armele necesare pentru a dobândi biruința.
Dușmănia care nu cunoaște împăcare
Între oameni, chiar și cele mai aprige conflicte se pot sfârși prin împăcare. Timpul poate vindeca răni, iertarea poate stinge ura, iar dragostea poate transforma un vrăjmaș într-un prieten. În cazul diavolului, însă, această posibilitate nu există.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
„Nimeni nu poate avea, nici faţă de cei mai răi duşmani, o ură atât de neîmpăcată ca aceea pe care o are cel viclean faţă de oameni.”
Diavolul îl urăște pe om pentru că acesta este zidit după chipul lui Dumnezeu și chemat la asemănarea cu El. Vrăjmașul nu poate suporta gândul că omul, prin harul dumnezeiesc, poate moșteni Împărăția cerurilor.
De aceea, întreaga sa lucrare urmărește să rupă legătura dintre om și Creatorul său. El caută să transforme libertatea în robie, dragostea în ură, credința în îndoială și nădejdea în deznădejde.
Nu trupul omului este ținta sa cea mai de preț, ci sufletul. Nu bunurile pământești îl interesează, ci pierderea celor veșnice.
Un război în care nu există răgazuri
Sfântul Ioan Gură de Aur face o comparație deosebit de sugestivă între războaiele oamenilor și lupta duhovnicească:
„O bătălie obişnuită e scurtă şi plină de răgazuri de odihnă. Nu la fel este războiul cu diavolul, pentru că nimeni nu poate lăsa armele nicio clipă.”
Într-un război obișnuit, soldatul are momente în care se poate odihni, își poate reface puterile și își poate îngriji rănile. În războiul nevăzut, însă, vrăjmașul pândește tocmai clipele de nepăsare ale omului.
Ispitele pot apărea în orice împrejurare: în vreme de bucurie sau de întristare, în sărăcie sau în bogăție, în singurătate sau în mijlocul mulțimii. Chiar și atunci când omul săvârșește fapte bune, diavolul poate încerca să-i strecoare în inimă mândria și slava deșartă.
De aceea, privegherea duhovnicească trebuie să însoțească întreaga viață a creștinului. Aceasta nu înseamnă lipsirea trupului de odihna firească, ci păstrarea minții și a inimii într-o permanentă atenție față de Dumnezeu.
Mântuitorul Însuși ne îndeamnă: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.” (Matei 26, 41).
Cum lucrează vrăjmașul asupra sufletului omenesc?
Diavolul nu se înfățișează întotdeauna omului prin ispite vădite și înfricoșătoare. Adeseori, lucrarea sa este ascunsă sub aparența binelui, a dreptății sau chiar a unor intenții aparent nevinovate.
El poate sugera omului că răzbunarea este dreptate, că mândria este demnitate, că lăcomia este grijă pentru viitor, iar judecarea aproapelui este apărarea adevărului.
O simplă supărare poate deveni ură, un gând necurat poate deveni patimă, iar o nemulțumire repetată poate duce la pierderea recunoștinței față de Dumnezeu.
Vrăjmașul încearcă să exploateze slăbiciunile fiecăruia. Pe cel mânios îl îndeamnă la ceartă, pe cel iubitor de avere la zgârcenie, pe cel credincios la mândrie duhovnicească, iar pe cel căzut în păcat la deznădejde.
Totuși, nu orice gând rău și nu orice suferință provin nemijlocit din lucrarea diavolului. Omul are propriile slăbiciuni și este răspunzător pentru alegerile sale. Tocmai de aceea, discernământul duhovnicesc este atât de necesar.
Diavolul poate ispiti, dar nu poate sili voința omului să primească păcatul.
Nepăsarea duhovnicească, poarta prin care pătrunde vrăjmașul
Una dintre cele mai cutremurătoare afirmații ale Sfântului Ioan Gură de Aur este aceasta:
„El se îngrijeşte să ne piardă mai mult decât ne îngrijim noi de propria noastră mântuire.”
Cât adevăr se ascunde în aceste cuvinte! Omul se preocupă adeseori de sănătatea trupului, de bunăstarea materială, de carieră și de viitorul său pământesc, dar uită de sufletul său nemuritor.
Amână rugăciunea, amână spovedania, amână împăcarea cu aproapele și își spune mereu că va avea timp să se îndrepte.
Însă tocmai această amânare poate deveni o primejdie duhovnicească. Păcatul repetat se transformă în obișnuință, obișnuința în patimă, iar patima ajunge să întunece libertatea omului.
Sfântul Apostol Petru ne spune: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită,” (1 Petru 5, 8).
Adevărata primejdie nu este numai existența ispitelor, ci și pierderea conștiinței că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
Care sunt armele creștinului în războiul nevăzut?
Dumnezeu nu l-a lăsat pe om singur în această luptă. Biserica îi pune la îndemână mijloacele prin care poate înfrunta ispitele și poate crește duhovnicește.
Rugăciunea este una dintre cele mai puternice arme, deoarece îl unește pe om cu Dumnezeu. Prin rugăciune, mintea se luminează, inima se liniștește, iar puterea ispitei slăbește.
Postul îl ajută pe creștin să-și stăpânească pornirile și să dobândească libertate față de patimi. Spovedania sinceră aduce iertare și vindecare sufletească, scoțând la lumină păcatele pe care vrăjmașul ar dori să le păstreze ascunse.
Sfânta Împărtășanie, primită cu pregătirea cuvenită și potrivit îndrumării duhovnicului, îl unește pe credincios cu Însuși Hristos, Izvorul vieții și Biruitorul morții.
La acestea se adaugă citirea Sfintei Scripturi, smerenia, milostenia, iertarea și însemnarea cu Sfânta Cruce.
Toate aceste arme duhovnicești își primesc puterea din harul lui Dumnezeu, nu din vrednicia sau puterile omenești.
Smerenia și iubirea, răspunsul creștinului la răutatea diavolului
Vrăjmașul dorește să-l facă pe om asemenea lui prin mândrie, răutate și ură. Dumnezeu, dimpotrivă, îl cheamă la smerenie, bunătate și iubire.
De aceea, creștinul nu trebuie să răspundă răutății prin răutate. Atunci când iartă o jignire, când se roagă pentru cel care l-a nedreptățit sau când refuză să judece, el dobândește o biruință duhovnicească.
Este esențial să înțelegem că adevăratul nostru vrăjmaș nu este aproapele.
Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6, 12).
Ura și refuzul împăcării ne îndepărtează de Hristos. Adevărata biruință creștină constă în învingerea răului prin bine, smerenie și iubire.
Să nu ne temem, căci Hristos a biruit lumea
Deși războiul duhovnicesc este neîncetat, creștinul nu trebuie să trăiască în frică. Credința ortodoxă nu este o chemare la teamă de diavol, ci la încredere în Dumnezeu.
Prin Crucea și Învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos a biruit puterea păcatului și a morții. Vrăjmașul nu este atotputernic, iar lucrarea sa nu poate depăși îngăduința dumnezeiască.
„Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei proroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume.” (1 Ioan 4, 4).
Chiar dacă omul cade, el se poate ridica prin pocăință. Chiar dacă este rănit de păcat, poate primi vindecare. Chiar dacă a rătăcit departe de Dumnezeu, drumul întoarcerii rămâne deschis.
Adevărata biruință nu constă în absența ispitelor, ci în statornicia credinței și în ridicarea după fiecare cădere.
Dușmănia de care nu vom scăpa niciodată în această viață este dușmănia diavolului față de sufletul nostru
Ea ne însoțește până la sfârșitul călătoriei pământești, cerându-ne trezvie, rugăciune și statornicie în credință.
Însă, mai presus de ura vrăjmașului, se află iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. Mai presus de puterea ispitei, se află puterea harului dumnezeiesc.
Să nu lepădăm, așadar, armele duhovnicești și să nu ne lăsăm cuprinși de nepăsare. Să ne păzim mintea, să ne curățim inima și să ne încredințăm viața lui Hristos.
Căci diavolul poate să ne ispitească neîncetat, dar nu ne poate despărți de Dumnezeu fără încuviințarea voinței noastre. Iar acolo unde Hristos este primit cu credință, smerenie și iubire, vrăjmașul nu are ultimul cuvânt.