Privind o icoană bizantină, omul contemporan poate fi surprins de seriozitatea chipurilor.
Sfinții nu zâmbesc asemenea personajelor dintr-un tablou modern, nu caută să fie atrăgători și nici nu exprimă emoții puternice prin mimică. Fețele lor sunt liniștite, uneori austere, ochii sunt mari și pătrunzători, buzele subțiri, iar trupurile par aproape desprinse de lumea materială.
De ce această severitate? De ce iconografia ortodoxă nu îi înfățișează pe sfinți surâzând?
Răspunsul trebuie căutat în însăși menirea icoanei. Icoana nu este un portret obișnuit și nici o încercare de a reproduce cât mai fidel frumusețea fizică a omului. Ea vorbește despre omul transfigurat, despre făptura care a trecut prin nevoință, pocăință și har și care trăiește în lumina Împărăției lui Dumnezeu.
Icoana nu urmărește frumusețea exterioară
Pictura bizantină se deosebește fundamental de arta care urmărește reprezentarea realistă și senzuală a trupului omenesc. Într-un portret obișnuit, artistul poate încerca să surprindă frumusețea feței, expresia unei emoții, mișcarea trupului sau particularitățile fizice ale persoanei.
Iconarul urmărește altceva.
Pentru el, chipul sfântului nu trebuie să oprească privirea asupra frumuseții pământești, ci să o conducă spre realitatea duhovnicească. De aceea, proporțiile și trăsăturile din icoană nu respectă întotdeauna realismul anatomic. Ele sunt supuse unui limbaj simbolic.
Trupul este adesea acoperit de veșminte ample, iar formele fizice sunt estompate. Capul și mai ales chipul devin dominante. Nu pentru că trupul ar fi considerat rău, creștinismul mărturisește învierea trupurilor, ci pentru că icoana dorește să arate un trup eliberat de tirania patimilor.
Sfântul nu mai este prezentat ca omul dominat de instincte, dorințe și impulsuri. Este omul în care materia însăși începe să fie transfigurată de har.
De ce sfinții nu zâmbesc?
În limbajul nostru cotidian, zâmbetul înseamnă de obicei bunătate, apropiere, bucurie sau prietenie. De aceea, lipsa lui poate fi interpretată greșit drept tristețe ori asprime.
În icoană însă, absența zâmbetului nu înseamnă absența bucuriei.
Bucuria sfântului este una lăuntrică. Este bucuria comuniunii cu Dumnezeu, nu veselia trecătoare produsă de o împrejurare plăcută. Chipul iconografic caută tocmai această stare care depășește fluctuațiile emoționale obișnuite.
Omul poate zâmbi într-o clipă și poate plânge în următoarea. Poate trece repede de la entuziasm la deznădejde. Sfântul din icoană este însă reprezentat din perspectiva veșniciei.
De aceea, chipul său exprimă mai ales pace, trezvie și contemplație.
Nu avem de-a face cu o figură lipsită de viață, ci cu un chip care sugerează o viață atât de adâncă încât nu mai are nevoie să se manifeste prin gesturi spectaculoase.
Această seriozitate amintește și că sfințenia nu este sentimentalism. Sfântul cunoaște gravitatea păcatului, suferința lumii și nevoia omului de pocăință, dar cunoaște în același timp mila și iubirea lui Dumnezeu.
Ochii mari care privesc dincolo de lumea văzută
Una dintre cele mai evidente particularități ale icoanelor bizantine este reprezentarea ochilor. Ei sunt adesea disproporționat de mari și au o privire fixă, profundă.
Nu este o nepricepere artistică.
Ochii mari au o semnificație duhovnicească: sfântul este omul care a învățat să vadă dincolo de aparențe. Privirea lui nu mai este risipită asupra lucrurilor trecătoare, ci este îndreptată către Dumnezeu.
În același timp, există impresia tulburătoare că nu noi privim icoana, ci că sfântul ne privește pe noi.
De aici provine forța multor icoane vechi. Ochii lor par să străbată timpul. Credinciosul stă înaintea icoanei, dar întâlnirea nu rămâne una pur estetică. Privirea sfântului îl cheamă la cercetarea propriei conștiințe.
În această perspectivă, icoana nu este făcută doar pentru a fi admirată. Este făcută pentru rugăciune.
Buzele mici, urechile alungite și fruntea înaltă
Și celelalte trăsături ale chipului poartă un mesaj.
Buzele sfinților sunt, de regulă, fine și închise. Ele sugerează cumpătarea, tăcerea și stăpânirea de sine. Sunt buzele omului care nu mai vorbește fără rost, care nu osândește și care și-a deprins gura cu rugăciunea și lauda adusă lui Dumnezeu.
Urechile pot fi reprezentate alungit, sugerând ascultarea. Sfântul este cel care a învățat să asculte glasul lui Dumnezeu, într-o lume în care oamenii aud nenumărate zgomote, dar cu greu mai aud tăcerea.
Fruntea largă și înaltă accentuează caracterul contemplativ al chipului. Ea indică întâietatea minții duhovnicești, a înțelegerii luminate prin rugăciune.
Astfel, nimic nu este întâmplător. Chipul sfântului devine o adevărată teologie pictată.
De ce sfinții sunt reprezentați frontal?
O altă caracteristică importantă a iconografiei este frontalitatea.
Sfinții sunt reprezentați, de regulă, cu fața către credincios sau într-o orientare care păstrează comuniunea cu acesta. Profilul deplin este rezervat mai ales unor personaje secundare sau negative din anumite compoziții.
Motivul este profund: întâlnirea presupune față către față.
Sfântul nu este un personaj care trece nepăsător prin fața noastră. El intră într-o relație cu cel care se roagă.
De aceea, icoana creează o prezență. Credinciosul nu contemplă doar o scenă aparținând trecutului, ci este chemat să participe duhovnicește la realitatea reprezentată.
Sfântul stă înaintea noastră ca martor al unei alte lumi.
Chipuri aspre pentru omul contemporan?
Pentru sensibilitatea modernă, obișnuită cu fotografii în care aproape toată lumea zâmbește, chipurile bizantine pot părea severe.
Trăim într-o cultură în care zâmbetul a devenit aproape obligatoriu. Îl întâlnim în reclame, fotografii, rețele sociale și imagini publice. El trebuie să transmită succes, confort și optimism.
Icoana refuză această convenție.
Ea nu promite confort psihologic și nu încearcă să ne seducă. Sfântul nu ne spune că tot ceea ce facem este bine. Privirea lui poate deveni chiar incomodă, deoarece ne amintește că iubirea adevărată nu este totuna cu indulgența față de păcat.
Dragostea duhovnicească poate fi blândă, dar este și exigentă.
În fața unui chip sfânt, omul este chemat nu numai să se simtă liniștit, ci și să se schimbe. Icoana ne pune înainte întrebarea: ce fel de om ai putea deveni dacă întreaga ta viață s-ar îndrepta către Dumnezeu?
Lumina icoanei vine din interior
Există încă un amănunt esențial. În pictura obișnuită, lumina vine dintr-o anumită direcție și cade asupra personajului, producând umbre.
În icoană, logica este diferită.
Sfântul pare luminat din interior. Această lumină trimite la harul dumnezeiesc și la transfigurarea omului prin întâlnirea cu Dumnezeu.
De aceea, nici chipul nu trebuie privit după criteriile unui portret fotografic. Iconarul nu urmărește să spună: „Așa arăta acest om într-o anumită zi”, ci să mărturisească: „Acesta este omul atins și transfigurat de har”.
Icoana ne vorbește, în fond, despre destinul ultim al omului.
Bucuria sfinților este mai adâncă decât un zâmbet
Așadar, sfinții nu sunt lipsiți de bucurie pentru că nu zâmbesc. Dimpotrivă, întreaga icoană vorbește despre o bucurie care nu mai depinde de împrejurările acestei lumi.
Este bucuria despre care vorbește Hristos atunci când le spune ucenicilor că nimeni nu va putea lua de la ei bucuria lor.
Această bucurie nu trebuie confundată cu buna dispoziție. Ea poate exista chiar în mijlocul suferinței, al lacrimilor și al încercărilor.
De aceea, chipurile sfinților sunt liniștite.
Ele nu râd, dar nici nu disperă. Nu sunt entuziasmate, dar nici zdrobite. Au trecut, simbolic, dincolo de agitația emoțiilor schimbătoare și mărturisesc pacea omului care și-a găsit centrul existenței în Dumnezeu.
Icoana ne privește
Poate că întrebarea adevărată nu este doar de ce sfinții nu zâmbesc în icoane, ci de ce ne tulbură atât de mult seriozitatea lor.
Într-o lume care încearcă permanent să ne capteze atenția prin imagini spectaculoase, icoana face exact contrariul. Nu strigă. Nu seduce. Nu flatează. Stă în tăcere.
Și tocmai prin această tăcere spune enorm.
Ochii mari ne cheamă să privim dincolo de cele trecătoare. Buzele închise ne amintesc valoarea tăcerii și a rugăciunii. Trupul ascuns sub veșminte vorbește despre eliberarea de patimi. Fruntea înaltă trimite la contemplație, iar chipul luminat mărturisește lucrarea harului.
Sfântul nu ne zâmbește pentru a ne câștiga simpatia.
El ne privește.
Iar în liniștea acestei priviri se află poate una dintre cele mai puternice chemări ale iconografiei ortodoxe: omul nu a fost creat doar pentru frumusețea trecătoare a acestei lumi, ci pentru transfigurare, sfințenie și întâlnirea, față către față, cu Dumnezeu.