Fiecare creștin este chemat la mântuire, însă Dumnezeu nu îi conduce pe toți oamenii pe același drum.
Deși scopul este același, dobândirea Împărăției lui Dumnezeu, căile prin care omul Îl poate urma pe Hristos sunt diferite, potrivit chemării, darurilor și lucrării fiecăruia. Biserica Ortodoxă a păstrat de-a lungul veacurilor învățătura că există trei moduri binecuvântate de viețuire creștină: căsătoria, monahismul și viața în feciorie sau celibat pentru Hristos.
Niciuna dintre aceste căi nu este superioară prin ea însăși, dacă nu este trăită cu credință, smerenie și ascultare de Dumnezeu. Mântuirea nu depinde doar de starea de viață, ci de felul în care omul își împlinește chemarea.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână.” (1 Corinteni 7, 20).
Alegerea unei asemenea căi este una dintre cele mai importante hotărâri ale vieții și trebuie făcută cu rugăciune, discernământ și sfatul unui duhovnic încercat.
1. Căsătoria, calea sfințirii în familie
Prima cale de mântuire rânduită de Dumnezeu este căsătoria, întemeiată prin Sfânta Taină a Nunții.
Încă de la creație, Dumnezeu a binecuvântat unirea dintre bărbat și femeie, spunând:
„Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!».” (Facerea 1, 28).
În creștinism, familia nu este doar o instituție socială, ci o mică biserică. Soții sunt chemați să se iubească asemenea lui Hristos și Bisericii, iar copiii să fie crescuți în credință și în frica de Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea,” (Efeseni 5, 25)
Viața de familie presupune multe jertfe. Soții învață răbdarea, iertarea, smerenia și dragostea adevărată. Prin grijile zilnice, prin creșterea copiilor și prin purtarea crucii împreună, familia devine o școală a sfințeniei.
Nașterea și educarea copiilor reprezintă una dintre cele mai mari responsabilități încredințate părinților. Ei nu sunt chemați doar să ofere hrană și educație, ci mai ales să formeze suflete care să-L iubească pe Dumnezeu.
Familia creștină este puternică atunci când rugăciunea, participarea la Sfânta Liturghie, Spovedania și Împărtășania ocupă un loc central în viața ei.
2. Monahismul, lepădarea de lume pentru Hristos
A doua cale de mântuire este monahismul. Monahul renunță de bunăvoie la viața de familie și la bunurile materiale pentru a-I sluji lui Dumnezeu cu întreaga sa ființă. Monahismul nu este o fugă de responsabilități, ci o chemare deosebită la rugăciune neîncetată, ascultare, smerenie și nevoință.
Însuși Mântuitorul îl îndeamnă pe tânărul bogat:
„Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.”(Matei 19, 21)
Acest cuvânt al lui Hristos nu este o poruncă adresată tuturor credincioșilor, ci o chemare la o viață de desăvârșire, pe care Biserica a văzut-o împlinită în mod deosebit prin monahism.
Viața monahală urmează pilda marilor nevoitori ai pustiei și a numeroșilor sfinți care au lăsat toate cele trecătoare pentru a dobândi cele veșnice. Monahii făgăduiesc sărăcia de bunăvoie, fecioria și ascultarea, dedicându-și întreaga viață rugăciunii și luptei împotriva patimilor.
De-a lungul veacurilor, mănăstirile au fost adevărate vetre de spiritualitate, unde s-au păstrat credința ortodoxă, cultura și tradiția Bisericii. Din ele au ieșit mari duhovnici, mărturisitori și sfinți care au luminat lumea prin viața și învățătura lor.
Totuși, monahismul nu este o cale potrivită pentru orice om. El presupune o chemare lăuntrică autentică, binecuvântarea Bisericii și multă maturitate duhovnicească.
3. Curăția în lume, fecioria pentru dragostea lui Hristos
A treia cale de mântuire este viața în feciorie și curăție, trăită în lume, fără intrarea în monahism. Arhimandritul Ioanichie Bălan o numește și „călugăria albă”. Această cale presupune ca omul să rămână necăsătorit, păstrându-și curăția trupească și sufletească și dedicându-și viața lui Dumnezeu și slujirii aproapelui.
Despre această alegere vorbește Însuși Mântuitorul:
„Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă.” (Matei 19, 12)
Prin cuvântul „fameni”, Domnul nu se referă la o mutilare trupească, ci la cei care aleg de bunăvoie să nu se căsătorească pentru a se dedica în întregime lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel arată și el frumusețea acestei chemări:
„Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului.” (1 Corinteni 7, 32)
În această categorie se înscriu preoții celibatari, fecioarele consacrate lui Dumnezeu, văduvele care aleg să nu se mai recăsătorească și numeroși credincioși care își închină viața misiunii și slujirii Bisericii, rămânând în lume.
Această cale cere aceeași seriozitate duhovnicească precum monahismul. Curăția se păstrează prin rugăciune, post, Spovedanie, Împărtășanie și o permanentă luptă cu ispitele. Modelul suprem îl reprezintă Însuși Domnul Iisus Hristos, urmat de Maica Domnului și de numeroși sfinți care au ales fecioria pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Nu există o cale ușoară spre mântuire
Niciuna dintre cele trei căi nu este lipsită de încercări. Familia presupune jertfa zilnică pentru soț și copii. Monahismul cere lepădarea totală de voia proprie și o viață de ascultare și nevoință. Fecioria trăită în lume cere multă disciplină, curăție și statornicie în credință.
Dumnezeu nu judecă omul după starea lui de viață, ci după credincioșia cu care își împlinește chemarea.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel.” (1 Corinteni 7, 7)
Important nu este să alegem ceea ce pare mai ușor, ci să descoperim voia lui Dumnezeu și să o urmăm cu credincioșie până la sfârșit.
Cum alegem drumul potrivit?
Alegerea uneia dintre aceste căi nu trebuie făcută în grabă sau sub influența împrejurărilor. Este una dintre cele mai importante hotărâri din viața unui creștin.
Arhimandritul Ioanichie Bălan îndeamnă ca fiecare tânăr să se roage stăruitor lui Dumnezeu, să citească literatura ortodoxă și să ceară sfatul duhovnicului și al părinților duhovnicești încercați.
Rugăciunea luminează mintea, iar ascultarea de un duhovnic ajută la deosebirea adevăratei chemări de dorințele trecătoare. Dumnezeu nu silește pe nimeni, ci cheamă fiecare suflet să-I răspundă în libertate și iubire.
Toate cele trei căi duc spre aceeași Împărăție
Căsătoria, monahismul și fecioria în lume sunt căi diferite, dar toate conduc spre același scop: unirea omului cu Dumnezeu și dobândirea Împărăției Cerurilor.
Biserica îi cinstește deopotrivă pe sfinții căsătoriți, pe marii monahi și pe cei care au păzit fecioria pentru Hristos. Sfințenia nu este rezervată unei anumite stări de viață, ci este chemarea fiecărui creștin.
Sfântul Apostol Petru ne transmite cuvântul Domnului:
„Că scris este: «Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt».” (1 Petru 1, 16)
Această chemare se adresează tuturor, fie că trăiesc în familie, în mănăstire sau în lume, în feciorie și curăție.
Pentru mântuire, Dumnezeu a rânduit trei căi: căsătoria, monahismul și fecioria în lume
Fiecare dintre ele este binecuvântată și cere credință, jertfă și statornicie. Important nu este să urmăm drumul altuia, ci să descoperim chemarea pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru fiecare dintre noi. Aceasta se descoperă prin rugăciune, participarea la viața Bisericii, citirea Sfintei Scripturi și prin sfatul unui duhovnic încercat.
Trăită cu sinceritate și ascultare de voia lui Dumnezeu, oricare dintre aceste trei căi poate conduce la sfințenie și la dobândirea vieții veșnice. Nu starea de viață mântuiește, ci iubirea de Dumnezeu și credincioșia cu care omul își poartă crucea până la sfârșit.