Una dintre cele mai grele încercări ale vieții creștine este conviețuirea cu ceilalți.
Fie că este vorba despre familie, locul de muncă, comunitatea din care facem parte sau chiar viața din Biserică, întâlnim oameni cu temperamente diferite, cu slăbiciuni, neputințe și defecte. De multe ori ne întrebăm: „Cum să mai am răbdare? Până când să suport?” Răspunsul pe care îl oferă Sfinții Părinți este surprinzător de simplu și, în același timp, foarte profund: ca să-l rabzi pe celălalt, trebuie să-l iubești.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul arată că răbdarea nu este doar o virtute dobândită prin voință, ci este rodul dragostei adevărate. Omul care iubește nu vede în aproapele său o povară, ci un suflet pentru care Hristos Și-a vărsat sângele. De aceea, răbdarea nu mai este o obligație apăsătoare, ci devine o expresie firească a iubirii.
Într-o lume în care oamenii sunt tot mai grăbiți să judece, să condamne și să răspundă cu aceeași monedă, Evanghelia ne cheamă la o altă cale: aceea a iubirii smerite, care acoperă greșelile și caută binele aproapelui.
Dragostea este temelia răbdării
Un ucenic l-a întrebat pe Cuviosul Paisie:
„Gheronda, cum se dobândește răbdarea?”
Iar răspunsul bătrânului a fost limpede:
„Răbdarea are ca temelie dragostea. Dragostea pe toate le rabdă, spune Apostolul. Ca să-l rabzi pe celălalt, trebuie să-l iubești, să te doară pentru el. Dacă nu te doare pentru el, îl simți ca pe o povară.”
Aceste cuvinte ne descoperă adevărata origine a răbdării. Noi credem adesea că răbdarea înseamnă să ne stăpânim nervii sau să ne forțăm să suportăm comportamentul altora. Însă aceasta este doar o răbdare omenească, limitată și trecătoare.
Răbdarea creștină izvorăște din iubire.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.” (1 Corinteni 13, 4-7)
Observăm că Apostolul nu spune că răbdarea produce dragostea, ci invers: dragostea produce răbdarea. Când inima iubește cu adevărat, ea găsește puterea de a suporta neputințele aproapelui.
Omul pe care îl iubim nu ni se pare o povară
Există o mare diferență între a suporta pe cineva și a-l purta în inimă.
O mamă nu obosește să-și îngrijească pruncul bolnav nopți întregi. De ce? Pentru că îl iubește.
Un tată muncește din greu pentru copiii lui fără să socotească sacrificiul prea mare. De ce? Pentru că îi iubește.
La fel este și în viața duhovnicească.
Atunci când îl iubim pe aproapele, slăbiciunile lui nu ne mai irită atât de ușor. Nu înseamnă că nu le vedem, ci că le privim cu milă și înțelegere.
Dacă însă dragostea lipsește, orice gest al celuilalt ni se pare exagerat. O vorbă ne supără, o întârziere ne enervează, o greșeală ne scandalizează.
Cuviosul Paisie spune limpede:
„Dacă nu te doare pentru el, îl simți ca pe o povară.”
Aceasta este măsura dragostei noastre.
Să nu ne socotim mai buni decât ceilalți
În continuarea dialogului, o maică îi spune starețului:
„Gheronda, când maica cu care lucrez este agitată, o compătimesc și am răbdare cu ea. Această purtare are în ea dragoste?”
Răspunsul Cuviosului este neașteptat:
„Și de unde știi că nu ești tu pricina pentru care ea este agitată și că nu te rabdă ea pe tine?”
Ce lecție de smerenie!
Noi ne vedem aproape întotdeauna drept cei răbdători și îi considerăm pe ceilalți vinovați. Rareori ne întrebăm dacă nu cumva și noi provocăm suferință celor din jur.
Poate că tonul nostru rănește. Poate că mândria noastră apasă. Poate că pretențiile noastre îi obosesc pe ceilalți. Poate că omul pe care îl judecăm ne rabdă mai mult decât îl răbdăm noi pe el.
Această schimbare de perspectivă vindecă multe conflicte. În loc să căutăm mereu vina în afară, începem să ne cercetăm propria inimă.
Domnul Iisus Hristos spune:
„De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7, 3)
Dragostea adevărată îl îndreptățește pe aproapele
Cuviosul Paisie continuă:
„Când există dragoste adevărată și răbdare, atunci îl îndreptățești pe celălalt și te acuzi doar pe tine însăți.”
Aceasta este una dintre cele mai înalte măsuri ale vieții duhovnicești.
Nu înseamnă să justificăm păcatul sau să spunem că răul este bine.
Înseamnă să căutăm explicații înainte de a condamna.
Poate omul este bolnav. Poate este foarte obosit. Poate trece printr-o mare încercare. Poate suferă în tăcere. Poate se luptă cu o ispită despre care noi nu știm nimic.
Dragostea caută întotdeauna circumstanțe atenuante.
Judecata caută întotdeauna dovezi pentru condamnare.
De aceea, iubirea și judecata nu pot locui împreună în aceeași inimă.
Rugăciunea smerită aduce Harul lui Dumnezeu
Cuviosul Paisie pune pe buzele omului iubitor această rugăciune:
„Dumnezeul meu, eu sunt vinovat! Nu mă lua în seamă pe mine! Aruncă-mă la o parte și ajută-l pe celălalt!”
Ce rugăciune neobișnuită!
În loc să cerem lui Dumnezeu să ne facă nouă dreptate, să-l pedepsească pe aproapele sau să-i schimbe pe ceilalți, sfântul ne învață să ne acuzăm pe noi înșine și să cerem mila lui Dumnezeu pentru fratele nostru. Aceasta este adevărata smerenie.
Și adaugă:
„Aceasta este atitudinea corectă, cea plină de smerenie, și în urma căreia omul primește din belșug Harul lui Dumnezeu.”
Harul lui Dumnezeu nu se odihnește peste inima mândră, care se consideră mereu îndreptățită, ci peste inima smerită, care își vede propriile neputințe.
Sfântul Apostol Iacov spune:
„Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea, zice: «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har».” (Iacov 4, 6)
Puterea de a purta greutatea fără tulburare
La sfârșitul dialogului, Cuviosul Paisie face o comparație impresionantă.
El spune:
„Mă voi ruga să devii duhovnicește ca un pui de leu, ca leii de bronz, care sprijină cu spinarea lor sfeșnicele bisericii și care nici nu se tulbură, nici nu aud, nici nu vorbesc, ci ridică greutatea pe spinarea lor.”
Această imagine este extraordinară.
Leii de bronz susțin greutatea fără să murmure. Nu protestează. Nu se plâng. Nu răspund. Pur și simplu își împlinesc rostul. La fel este și omul duhovnicesc. El nu caută mereu să-și apere drepturile. Nu răspunde fiecărei jigniri. Nu intră în fiecare ceartă. Nu transformă fiecare neînțelegere într-un război. El poartă greutățile cu nădejde în Dumnezeu. Aceasta nu este slăbiciune, ci putere.
Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, batjocorit și răstignit,
„Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate.” (1 Petru 2, 23).
El ne-a lăsat pilda supremă a răbdării unite cu iubirea.
Cum putem dobândi această dragoste?
Dragostea despre care vorbește Cuviosul Paisie nu apare peste noapte. Ea se cultivă printr-o viață întreagă de luptă.
În primul rând, prin rugăciune. Să-I cerem lui Dumnezeu să ne înmoaie inima și să ne ajute să vedem în fiecare om chipul Său.
În al doilea rând, prin smerenie. Cu cât ne vedem mai limpede propriile păcate, cu atât vom fi mai îngăduitori cu greșelile altora.
În al treilea rând, prin iertare. Nu putem iubi dacă păstrăm resentimente și răni vechi.
În al patrulea rând, prin aducerea aminte că și noi avem nevoie zilnic de răbdarea și mila lui Dumnezeu.
Domnul ne rabdă pe noi în fiecare clipă. Dacă El are atâta răbdare cu noi, cum să nu avem și noi puțină răbdare cu semenii noștri?
Cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul descoperă o lege duhovnicească simplă și profundă: răbdarea nu este o tehnică psihologică, ci rodul iubirii
Numai omul care îl iubește pe aproapele poate să-l rabde fără cârtire, să-l îndreptățească, să se smerească și să se roage pentru el.
Adevărata dragoste nu caută vinovați, ci vindecare. Nu urmărește să câștige disputa, ci să păstreze pacea. Nu își apără cu încăpățânare dreptatea proprie, ci lasă loc lucrării lui Dumnezeu.
Să ne rugăm și noi ca Domnul să ne dăruiască o inimă plină de iubire, pentru ca răbdarea să nu mai fie o povară, ci o binecuvântare.
Atunci vom putea spune, împreună cu Sfântul Apostol Pavel:
„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.” (Galateni 6, 2).
Când iubirea devine temelia vieții noastre, răbdarea nu mai este un efort chinuit, ci expresia firească a prezenței lui Dumnezeu în inimă. Acolo unde este dragoste adevărată, acolo este pace, smerenie și har. Iar omul care învață să-și poarte aproapele cu iubire începe să semene tot mai mult cu Hristos, Cel care a purtat păcatele întregii lumi din iubire nemărginită pentru fiecare dintre noi.