Întreaga lucrare a mântuirii omului se întemeiază pe iubirea lui Dumnezeu pentru creația Sa și pe credința omului în această iubire descoperită prin Domnul nostru Iisus Hristos.
După căderea în păcat a protopărinților, omenirea s-a aflat sub povara păcatului și a morții, neputând să se izbăvească prin propriile puteri. De aceea, Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut pentru a ridica păcatul lumii și pentru a deschide oamenilor calea împăcării cu Tatăl.
Sfântul Teofan Zăvorâtul arată limpede că iertarea păcatelor nu poate fi primită decât prin credința în Fiul lui Dumnezeu și prin dorința sinceră de a părăsi viața păcătoasă. Credința nu este doar o acceptare intelectuală a existenței lui Dumnezeu, ci o unire vie cu Hristos, o încredințare deplină că El este Mântuitorul lumii și singura noastră nădejde de mântuire.
Mântuirea nu poate fi separată de credință, după cum nici lumina nu poate fi separată de soare. Cel care nu crede în Hristos rămâne departe de harul curățitor al lui Dumnezeu și nu poate dobândi iertarea păcatelor.
Credința, temelia iertării păcatelor
În Sfânta Scriptură, credința este prezentată ca poarta prin care omul intră în comuniune cu Dumnezeu. Mântuitorul spune:
„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.”(Ioan 5, 24).
Prin credință, omul primește harul lui Dumnezeu și devine capabil să se ridice din căderea sa. Păcatul a adus despărțirea de Dumnezeu, iar credința restabilește această legătură sfântă.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos,”(Romani 5, 1).
Nu există altă cale de împăcare cu Dumnezeu în afară de Hristos. Toate încercările omului de a se mântui singur sunt neputincioase. Numai sângele lui Hristos, vărsat pe Cruce pentru păcatele lumii, poate curăți sufletul de întinăciunea păcatului.
De aceea, credința nu este un simplu sentiment religios, ci acceptarea lucrării răscumpărătoare a lui Hristos și participarea la ea prin viața Bisericii.
Domnul Iisus Hristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni
După învățătura ortodoxă, Domnul Iisus Hristos este singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni.
Sfântul Apostol Pavel mărturisește:
„Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Iisus,”(1 Timotei 2, 5).
Atunci când omul cade în păcat, nu trebuie să deznădăjduiască, ci să alerge cu pocăință la Hristos.
Sfântul Apostol Ioan scrie:
„Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept.”(1 Ioan 2, 1).
Acest adevăr este izvor de mare mângâiere pentru creștini. Nimeni nu este lipsit de greșeli, însă nimeni nu este lipsit nici de posibilitatea pocăinței. Hristos primește pe cel care se întoarce cu inimă smerită și îi oferă iertarea Sa.
Totuși, această iertare nu este automată. Ea presupune credință, pocăință și dorința sinceră de a nu mai stărui în păcat. Dumnezeu nu silește pe nimeni să se mântuiască. Omul trebuie să colaboreze liber cu harul dumnezeiesc.
Harul Duhului Sfânt și lupta împotriva păcatului
Sfântul Teofan Zăvorâtul arată că omul care dorește să se înfrâneze de la păcat are nevoie de harul împreună-lucrător al Duhului Sfânt.
După Înălțarea Domnului la cer și șederea Sa de-a dreapta Tatălui, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor în ziua Cincizecimii. Din acel moment, harul dumnezeiesc lucrează în Biserică pentru sfințirea credincioșilor.
Mântuitorul promisese:
„Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti.”(Ioan 16, 13).
Fără lucrarea Duhului Sfânt, omul nu poate birui păcatul. Firea omenească este slăbită de patimi și înclinată spre rău. Harul însă întărește voința, luminează mintea și curățește inima.
De aceea, creștinul nu trebuie să se bazeze doar pe puterile sale, ci să ceară neîncetat ajutorul lui Dumnezeu. Rugăciunea, postul, spovedania și împărtășirea cu Sfintele Taine sunt izvoare prin care harul Duhului Sfânt lucrează în suflet.
Sfintele Taine, mijloace ale curățirii de păcate
Credința adevărată îl conduce pe om către viața sacramentală a Bisericii. Nu este suficient să afirmăm că credem în Dumnezeu; trebuie să participăm la viața pe care El a rânduit-o pentru mântuirea noastră.
Prin Sfânta Taină a Botezului, omul este curățit de păcatul strămoșesc și devine membru al Bisericii. Prin Taina Pocăinței primește iertarea păcatelor săvârșite după Botez. Prin Sfânta Împărtășanie se unește cu Hristos și primește putere pentru lupta duhovnicească.
Mântuitorul spune:
„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.”(Ioan 6, 54).
Aceste Taine nu sunt simple simboluri, ci lucrări reale ale harului dumnezeiesc. Ele au fost lăsate de Hristos și transmise prin Sfinții Apostoli pentru mântuirea credincioșilor.
Însă apropierea de Taine trebuie făcută cu credință. Lipsa credinței închide sufletul față de lucrarea harului și îl împiedică să primească roadele mântuitoare ale acestora.
Pericolul necredinței
Sfântul Teofan afirmă categoric:
„Cel ce nu crede în Domnul așa cum este El nu poate fi curățit de păcate.”
Această afirmație se întemeiază pe cuvintele Mântuitorului:
„Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.”(Ioan 3, 18).
Necredința nu este doar lipsa unei convingeri religioase, ci refuzul darului mântuirii oferit de Dumnezeu. Ea îl separă pe om de izvorul vieții și al iertării.
Atunci când omul respinge pe Hristos, respinge și harul care poate curăți păcatele. Rămânând în păcat, sufletul se împietrește și se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu.
Sfânta Scriptură ne descoperă :
„Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.”(Romani 6, 23).
Cel care moare nepocăit și necurățit de păcate va da seama înaintea Judecătorului Celui Drept pentru toate faptele sale.
Credința adevărată se arată prin viață
Credința nu poate rămâne doar la nivelul cuvintelor. Ea trebuie să rodească în fapte bune și într-o viață schimbată.
Sfântul Apostol Iacov spune:
„Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.”(Iacov 2, 26).
Cel care crede cu adevărat în Hristos încearcă să se lepede de păcate, să practice virtuțile și să împlinească poruncile Evangheliei. El cade uneori, din slăbiciune omenească, dar se ridică prin pocăință și continuă lupta.
Credința autentică aduce smerenie, iubire, răbdare și dorința de a trăi după voia lui Dumnezeu. Ea transformă întreaga existență a omului și îl pregătește pentru întâlnirea cu Hristos.
Mântuirea și iertarea păcatelor sunt daruri ale lui Dumnezeu oferite prin Domnul nostru Iisus Hristos
Nimeni nu poate dobândi curățirea sufletului fără credință în Fiul lui Dumnezeu, fără pocăință și fără participare la viața Bisericii.
Sfântul Teofan Zăvorâtul ne amintește că necredința îl privează pe om de harul curățitor al lui Dumnezeu. Cel care nu crede în Hristos rămâne în păcatele sale și riscă să fie judecat pentru ele. În schimb, cel care crede, se pocăiește și se apropie cu evlavie de Sfintele Taine primește iertarea, pacea și nădejdea vieții veșnice.
Să păstrăm, așadar, credința ortodoxă curată și vie, să ne apropiem cu inimă smerită de Domnul și să ne încredințăm Lui întreaga noastră viață, căci numai în Hristos aflăm adevărata curățire de păcate și mântuirea sufletelor noastre.