Între multele boli sufletești care îl afectează pe om, una dintre cele mai greu de vindecat este înșelarea de sine.
Aceasta se manifestă atunci când cineva se consideră înțelept, cunoscător și priceput, deși în realitate nu are nici cunoașterea, nici experiența, nici smerenia necesare. Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți avertizează în repetate rânduri asupra acestui pericol, deoarece el închide sufletul față de adevăr și îl împiedică să primească lumina lui Dumnezeu.
Sfântul Grigore de Nazianz numește această stare o adevărată boală sufletească și spune:
„Boala asta, de a te crede învățat când nu ești, este vrednică de lacrimi și de suspine mai mult decât orice altă boală.”
Cuvintele sale sunt deosebit de actuale într-o lume în care mulți cred că știu totul, deși nu au aprofundat nici credința, nici adevărata cunoaștere.
Rădăcina bolii: mândria
La baza acestei boli se află mândria. Omul mândru nu mai dorește să învețe, pentru că se consideră deja învățat. El nu mai ascultă sfatul celor mai experimentați și nu mai primește îndrumare duhovnicească. În loc să caute adevărul, caută să-și confirme propriile păreri.
În Cartea Pildele lui Solomon citim:
„Dacă vezi un om care se crede înţelept în ochii lui, să nădăjduieşti mai mult de la un nebun decât de la el.” (Pilde 26, 12)
Acest verset arată cât de gravă este starea celui care se consideră înțelept fără să fie. Nebunul poate fi încă îndreptat, pentru că își poate recunoaște lipsurile. Însă cel care se crede deja înțelept nu mai caută îndreptarea.
Mândria l-a pierdut pe diavol și tot mândria îi pierde și pe oameni. Ea îi face să creadă că nu mai au nevoie de sfat, de rugăciune, de pocăință și nici de ajutorul lui Dumnezeu.
Cunoașterea adevărată începe cu smerenia
În spiritualitatea ortodoxă, adevărata înțelepciune nu constă în acumularea de informații, ci în cunoașterea lui Dumnezeu și în conștientizarea propriei neputințe.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Iar dacă i se pare cuiva că cunoaşte ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. ” (I Corinteni 8, 2)
Acest cuvânt este o lecție de smerenie pentru fiecare creștin. Cu cât omul înaintează mai mult în cunoașterea lui Dumnezeu, cu atât înțelege mai bine cât de puțin știe.
Sfinții nu s-au considerat niciodată mari învățați, deși au fost plini de har și de înțelepciune. Ei se vedeau pe ei înșiși ca fiind cei mai păcătoși dintre oameni. Tocmai această smerenie le-a deschis inima către lucrarea lui Dumnezeu.
În schimb, omul care se laudă cu cunoștințele sale ajunge adesea să fie orbit de propria părere. El confundă informația cu înțelepciunea și opinia personală cu adevărul.
Slava deșartă, piedică în calea virtuții
Sfântul Grigore de Nazianz spune că „umbletul după slava deșartă este pentru om mare piedică în calea virtuții”.
Slava deșartă reprezintă dorința de a fi admirat, lăudat și apreciat de oameni. Cel care se crede învățat caută adesea să impresioneze prin vorbe și să fie considerat superior celorlalți.
Mântuitorul Iisus Hristos îi mustră pe cărturarii și fariseii vremii Sale tocmai pentru această atitudine:
„Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale. ” (Matei 23, 5)
În loc să caute aprobarea lui Dumnezeu, ei urmăreau aprecierea oamenilor. În loc să slujească adevărul, slujeau propriului prestigiu.
Această ispită există și astăzi. Omul poate ajunge să vorbească despre credință fără să o trăiască, să dea sfaturi fără să le urmeze și să se considere îndreptățit să-i judece pe ceilalți. În acest fel, cunoașterea aparentă devine o cauză a căderii sufletești.
Exemplul Sfinților Apostoli Petru și Pavel
Sfântul Grigore afirmă că numai oameni precum Petru și Pavel pot vindeca această boală. De ce? Pentru că ei au unit cunoașterea cu smerenia și învățătura cu harul.
Sfântul Apostol Petru, deși a fost ales de Hristos, a trecut prin experiența amară a lepădării. Această cădere l-a făcut smerit și l-a învățat să nu se mai încreadă în propriile puteri.
Sfântul Apostol Pavel, deși era unul dintre cei mai învățați oameni ai timpului său, a socotit toate realizările sale drept nimic în comparație cu cunoașterea lui Hristos:
„Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc,” (Filipeni 3, 8)
De asemenea, el mărturisește:
„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine.” (I Corinteni 15, 10)
Această recunoaștere a lucrării harului îl ferește pe om de mândrie. Apostolii știau că tot binele vine de la Dumnezeu și nu din propriile lor puteri.
Pericolul învățării fără ascultare
În Biserică, cunoașterea trebuie să fie însoțită de ascultare. Omul care citește mult, dar nu ascultă de Biserică și de duhovnic, poate ajunge ușor la înșelare.
Sfântul Grigore subliniază că este un mare lucru să ne lăsăm conduși de cei cărora Dumnezeu le-a încredințat păstorirea credincioșilor. Nimeni nu se poate conduce singur pe calea mântuirii.
Cartea Pildele lui Solomon spune:
„Unde lipseşte cârmuirea, poporul cade; izbăvirea stă în mulţimea sfetnicilor.” (Pilde 11, 14)
Ascultarea nu înseamnă lipsă de personalitate, ci smerenie și încredere în rânduiala lui Dumnezeu. Cel care ascultă primește luminare, iar cel care se bazează exclusiv pe propria minte riscă să se rătăcească.
Mulți eretici au pornit de la convingerea că ei înțeleg Scriptura mai bine decât întreaga Biserică. Tocmai această încredere exagerată în propria judecată i-a îndepărtat de adevăr.
Cum putem vindeca această boală?
Vindecarea începe prin recunoașterea bolii. Atâta timp cât omul se consideră deja înțelept, nu va căuta ajutor.
În primul rând, este necesară rugăciunea. Dumnezeu dăruiește înțelepciune celor smeriți și celor care o cer cu sinceritate.
Sfântul Apostol Iacov spune:
„Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare, şi i se va da.” (Iacov 1, 5)
În al doilea rând, trebuie cultivată smerenia. Să ne amintim mereu că orice cunoștință omenească este limitată și că numai Dumnezeu cunoaște toate lucrurile.
În al treilea rând, este necesară ascultarea de Biserică, de duhovnic și de învățătura Sfinților Părinți. Aceștia au parcurs drumul pe care și noi încercăm să mergem.
În sfârșit, trebuie să evităm slava deșartă și dorința de a părea mai înțelepți decât suntem. Adevărata înțelepciune nu are nevoie de laudă, pentru că se manifestă prin viață curată, iubire și smerenie.
Boala de a te crede învățat este una dintre cele mai periculoase boli sufletești, deoarece îl împiedică pe om să învețe, să se îndrepte și să primească harul lui Dumnezeu
Ea izvorăște din mândrie și este hrănită de slava deșartă.
Sfântul Grigore de Nazianz ne avertizează că această stare este vrednică de lacrimi și de suspine, pentru că îl poate lipsi pe om chiar și de puțina înțelepciune pe care o are. În schimb, smerenia deschide calea către adevărata cunoaștere.
Exemplul Sfinților Apostoli Petru și Pavel ne arată că adevărata înțelepciune merge întotdeauna împreună cu smerenia, ascultarea și harul lui Dumnezeu. Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât înțelege mai bine cât de mult are încă de învățat.
Să ne rugăm, așadar, ca Domnul să ne păzească de mândria minții și să ne dăruiască duhul smereniei, al ascultării și al adevăratei înțelepciuni, pentru ca în toate să căutăm nu slava noastră, ci slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletului nostru.