Există în Sfânta Evanghelie puține rugăciuni atât de scurte și, în același timp, atât de profunde precum strigătul tatălui care Îi aduce lui Hristos fiul chinuit de un duh necurat: „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. ” (Marcu 9, 24).
La prima vedere, aceste cuvinte par contradictorii. Cum poate cineva să creadă și, în același timp, să mărturisească necredința?
Între credința pe care o afirmăm și credința pe care o trăim
Paradoxul dispare însă atunci când înțelegem că omul nu vorbește despre lipsa totală a credinței, ci despre slăbiciunea, imperfecțiunea și neputința ei. El recunoaște că, deși Îl caută pe Dumnezeu, încă poartă în suflet îndoieli, frici și multe înțelegeri greșite. Tocmai această sinceritate îl apropie de Hristos.
În realitate, această rugăciune este oglinda fiecărui creștin. De multe ori spunem că avem credință, însă viața noastră dovedește cât de fragilă este ea atunci când suntem încercați de suferință, de necazuri sau de propriile neputințe.
Credința nu este o simplă declarație
În societatea contemporană, mulți oameni afirmă că sunt credincioși. Participă la marile sărbători, păstrează anumite tradiții și rostesc rugăciuni în momente dificile. Totuși, credința adevărată nu se reduce la apartenența religioasă și nici la îndeplinirea unor gesturi exterioare.
Credința este o relație vie cu Dumnezeu. Ea presupune încredere, ascultare și dorința sinceră de a ne schimba viața.
Tocmai de aceea Biserica așază în perioada Postului Mare Evanghelia vindecării copilului demonizat. Nu întâmplător această pericopă este citită într-un timp al pocăinței. Postul nu urmărește doar schimbarea alimentației, ci mai ales vindecarea inimii și curățirea credinței.
Înainte ca fiul să fie vindecat, Hristos vindecă sufletul tatălui. Îl conduce spre descoperirea celei mai mari probleme: nu lipsa puterii dumnezeiești, ci lipsa unei credințe mature.
O relație greșit înțeleasă cu Dumnezeu
Una dintre cele mai mari ispite ale omului este aceea de a-L privi pe Dumnezeu doar ca pe rezolvatorul problemelor sale.
Ne rugăm când suntem bolnavi, când avem examene, când apar dificultăți financiare sau familiale. Dacă primim ceea ce cerem, considerăm că Dumnezeu ne-a ascultat. Dacă nu primim imediat răspunsul dorit, apar întrebările, nemulțumirea și chiar revolta.
În asemenea momente, fără să ne dăm seama, Îl reducem pe Dumnezeu la imaginea unui funcționar care trebuie să răspundă solicitărilor noastre. Credința devine un schimb de favoruri: noi oferim rugăciuni sau lumânări, iar Dumnezeu trebuie să ofere soluții.
Dar Evanghelia răstoarnă complet această perspectivă.
Dumnezeu nu este dator să confirme planurile noastre. El dorește să ne conducă spre mântuire, chiar dacă drumul trece uneori prin încercări pe care nu le înțelegem pe moment.
„De poți crede…”„ – începutul adevăratei credințe
La cuvintele tatălui: „De poți ceva, ajută-ne!”, Hristos răspunde surprinzător:
„Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” (Marcu 9, 22-24)
Prin această replică, Domnul mută atenția de la puterea Sa la disponibilitatea omului de a primi lucrarea harului.
Nu Dumnezeu este neputincios.
De cele mai multe ori, noi suntem cei care ne apropiem de El cu o credință superficială, împărțită între Evanghelie și propriile interese, între rugăciune și autosuficiență, între încredere și teamă.
Credința autentică nu înseamnă convingerea că Dumnezeu va face exact ceea ce dorim noi. Înseamnă certitudinea că El lucrează întotdeauna spre binele nostru, chiar atunci când nu înțelegem modul în care o face.
Credința se verifică în viața de fiecare zi
Este ușor să spunem că avem credință atunci când toate merg bine.
Adevărata măsură a credinței apare însă în suferință. Cum reacționăm atunci când boala intră în familie? Cum răspundem când pierdem un loc de muncă? Ce facem atunci când rugăciunile noastre par să rămână fără răspuns? În astfel de momente se vede dacă încrederea noastră este așezată în Dumnezeu sau doar în propriile așteptări.
Credința matură nu elimină durerea, dar îi schimbă sensul. Ea nu promite o viață lipsită de încercări, ci prezența lui Hristos în mijlocul lor.
Credința și lupta cu îndoiala
Mulți creștini se tulbură atunci când apar îndoieli. Cred că simpla existență a acestora înseamnă pierderea credinței. Evanghelia ne arată însă altceva.
Tatăl copilului nu ascunde ceea ce simte. Nu încearcă să pară mai credincios decât este. Își pune înaintea lui Hristos întreaga fragilitate. Aceasta este diferența dintre omul credincios și omul indiferent.
Primul Îi cere lui Dumnezeu ajutor chiar și pentru propria credință.
Cel de-al doilea consideră că nu mai are nevoie de Dumnezeu.
În viața duhovnicească, sinceritatea valorează mai mult decât aparența. Dumnezeu nu respinge omul care se luptă cu îndoiala, ci pe acela care refuză să-L mai caute.
Drumul spre o credință vie
Credința nu apare peste noapte și nici nu rămâne vie fără efort. Ea se hrănește din rugăciune, din citirea Sfintei Scripturi, din participarea la Sfânta Liturghie, din Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, din post și din faptele iubirii față de aproapele. De aceea Biserica vorbește despre urcușul duhovnicesc.
Sfântul Ioan Scărarul descrie acest drum asemenea unei scări pe care omul urcă treptat, lăsând în urmă patimile și dobândind virtuțile.
Nimeni nu ajunge dintr-o dată la măsura credinței desăvârșite. Important este să nu încetăm să urcăm. Fiecare rugăciune sinceră, fiecare faptă bună și fiecare luptă cu propriile păcate reprezintă un pas înainte.
„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”, începutul unei vieți noi
Rugăciunea ne învață că adevărata credință începe atunci când recunoaștem că avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a rămâne statornici pe calea mântuirii. Fiecare dintre noi poartă în suflet o parte din necredința tatălui din Evanghelie: îndoieli, temeri sau o înțelegere incompletă a lucrării lui Dumnezeu. Hristos nu cere o credință desăvârșită, ci sinceritate și dorința de a ne deschide inima înaintea Lui. Iar atunci când omul rostește din adâncul sufletului: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”, începe adevărata vindecare, mai întâi a sufletului și apoi a întregii sale vieți.