În viața liturgică a Bisericii Ortodoxe există numeroase gesturi care exprimă credința și evlavia credincioșilor.
Unele sunt întemeiate pe tradiția bisericească și pe experiența duhovnicească a veacurilor, altele au apărut din dorința sinceră a oamenilor de a se apropia de cele sfinte. Printre acestea se numără și obiceiul atingerii de veșmintele preoților în timpul Sfintei Liturghii, la procesiuni sau cu prilejul unor slujbe precum Sfântul Maslu.
Între evlavie și înțelegerea adevăratului sens al gestului
De multe ori, credincioșii se apropie cu respect pentru a atinge epitrahilul, felonul sau alte obiecte liturgice, având nădejdea că vor primi binecuvântare, alinare sau ajutor dumnezeiesc. Intenția este, în cele mai multe cazuri, una sinceră și izvorâtă din credință. Totuși, această practică trebuie înțeleasă în lumina învățăturii Bisericii, pentru ca evlavia să nu alunece spre o înțelegere greșită a lucrării harului.
Biserica ne învață că Dumnezeu este Cel care binecuvintează și sfințește, iar harul Său nu poate fi redus la simpla atingere a unui obiect, oricât de sfânt ar fi acesta. Veșmintele liturgice sunt sfințite și au o profundă valoare simbolică, însă puterea lor nu este una proprie, ci vine din legătura lor cu lucrarea lui Hristos și cu slujirea Bisericii.
De unde provine acest obicei?
Explicația acestui gest se regăsește, în mare măsură, în paginile Sfintei Scripturi. Evangheliile ne spun că mulți bolnavi se atingeau de poala hainei Mântuitorului și se vindecau. Cel mai cunoscut exemplu este femeia care suferea de doisprezece ani de scurgere de sânge și care, apropiindu-se cu smerenie și credință, s-a atins de veșmântul Domnului.
Hristos nu a lăudat simpla atingere, ci credința ei, spunând:
„Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.” (Luca 8, 48).
Acest episod evanghelic a rămas adânc întipărit în conștiința creștinilor. Veșmintele preoților, care Îl reprezintă liturgic pe Hristos în timpul slujirii, amintesc de hainele Mântuitorului și îi determină pe mulți credincioși să facă același gest al apropierii.
Totuși, există o diferență esențială între exemplul evanghelic și imitarea lui exterioară. Femeia nu s-a apropiat de Hristos din curiozitate sau din superstiție, ci cu o credință vie, cu pocăință și cu nădejde deplină în puterea lui Dumnezeu. Atingerea a fost expresia unei participări lăuntrice, nu o simplă acțiune mecanică.
Veșmintele liturgice, simboluri ale lucrării lui Hristos
Caracterul sacru al veșmintelor preoțești este evidențiat chiar de rânduiala îmbrăcării lor. Pentru fiecare veșmânt există rugăciuni speciale, care arată că acestea nu sunt simple haine ceremoniale, ci simboluri ale slujirii lui Hristos și ale responsabilității celui care le poartă.
Stiharul, veșmântul alb și lung, simbolizează curăția, lumina și slava dumnezeiască. El amintește de veșmântul luminos al Mântuitorului la Schimbarea la Față și de curăția firii omenești asumate de Fiul lui Dumnezeu. Râurile cusute pe stihar reprezintă izvoarele învățăturii evanghelice și sângele și apa care au curs din coasta Mântuitorului pentru viața lumii.
Epitrahilul este cel mai reprezentativ veșmânt al preotului. Așezat pe după gât, el simbolizează jugul slujirii lui Hristos și harul preoției revărsat asupra celui hirotonit. Totodată, amintește de suferințele Domnului în timpul Patimilor și de responsabilitatea purtării sufletelor încredințate spre păstorire.
Brâul evocă ștergarul cu care Hristos S-a încins la Cina cea de Taină, atunci când a spălat picioarele ucenicilor, devenind astfel semnul slujirii smerite și al dăruirii de sine.
Mânecuțele simbolizează puterea lui Dumnezeu, care îl întărește pe slujitor în săvârșirea celor sfinte, dar amintesc și de legarea mâinilor lui Hristos în timpul Sfintelor Sale Patimi.
Felonul, purtat peste celelalte veșminte, simbolizează slava, sfințenia și bucuria slujirii, dar și mantia purtată de Hristos în timpul Sfintelor Sale Patimi.
Toate aceste veșminte au o profundă încărcătură teologică. Ele nu sunt cinstite pentru materia din care sunt făcute, ci pentru ceea ce reprezintă în cultul Bisericii și pentru lucrarea sfântă în cadrul căreia sunt folosite.
Când evlavia poate deveni exagerare
În multe biserici pot fi observate situații în care credincioșii încearcă să atingă cu orice preț epitrahilul sau felonul preotului. Uneori, în timpul cădirii, cineva îl oprește pe slujitor pentru a se șterge pe față cu epitrahilul. Alteori, la Sfântul Maslu, veșmintele sunt trase și apucate atât de insistent încât slujba este îngreunată.
Astfel de manifestări pornesc adesea dintr-o intenție bună, dar riscă să transforme un gest de evlavie într-o exagerare lipsită de discernământ. În loc să favorizeze rugăciunea, ele pot tulbura desfășurarea slujbei și pot distrage atenția de la adevăratul centru al cultului: întâlnirea cu Hristos prin rugăciune și prin participarea la Sfintele Taine.
Sfânta Liturghie actualizează întreaga lucrare mântuitoare a lui Hristos, de la Nașterea Sa până la Înălțare. Participarea la această taină cere atenție, liniște, smerenie și implicare sufletească. Dacă preocuparea principală devine atingerea unui veșmânt, există riscul ca adevărata bogăție a slujbei să fie trecută cu vederea.
Puterea nu stă în obiect, ci în harul lui Dumnezeu
Ortodoxia nu cultivă o religiozitate magică. Harul dumnezeiesc nu poate fi obținut prin gesturi exterioare lipsite de credință, de pocăință și de rugăciune.
Atunci când omul încearcă să dobândească ajutorul lui Dumnezeu doar prin atingerea unui veșmânt sfințit, fără participarea inimii și fără deschiderea sufletului către Dumnezeu, gestul își pierde adevărata valoare duhovnicească. Veșmintele nu au putere intrinsecă. Ele sunt simboluri sfințite ale lucrării lui Hristos și ale slujirii Bisericii.
Harul nu vine din materia unui obiect, ci de la Dumnezeu, Care lucrează prin Biserica Sa. Tocmai de aceea, credinciosul este chemat să participe cu întreaga sa ființă la viața liturgică: cu mintea atentă, cu inima smerită și cu sufletul deschis către lucrarea Duhului Sfânt. Acesta este și înțelesul cuvintelor adresate de Mântuitorul femeii bolnave: „Credința ta te-a mântuit.” Nu atingerea în sine a fost cauza vindecării, ci credința vie care a însoțit acel gest.
Cum ar trebui să se comporte credincioșii și preoții?
Credincioșii sunt îndemnați să păstreze o evlavie luminată de învățătura Bisericii. Dacă doresc să atingă veșmintele preotului într-un gest discret și respectuos, fără a tulbura slujba, acest lucru poate fi înțeles ca o expresie a cinstirii slujirii preoțești. Însă nu trebuie să creadă că simpla atingere le va aduce automat vindecare, binecuvântare sau izbăvire de necazuri.
Mult mai importantă este participarea la rugăciune, ascultarea cu atenție a slujbei, spovedania sinceră, împărtășirea cu Sfintele Taine și cultivarea unei vieți creștine autentice.
La rândul lor, preoții sunt chemați să manifeste răbdare și discernământ. Nu este potrivit să se tulbure sau să-i mustre aspru pe cei care fac astfel de gesturi din neștiință. În schimb, au datoria de a explica, cu blândețe și iubire părintească, adevăratul sens al veșmintelor liturgice și al lucrării harului.
Cateheza și formarea duhovnicească sunt cele care pot îndrepta astfel de practici, fără a răni sensibilitatea credincioșilor și fără a stinge evlavia sinceră.
Evlavia adevărată
Obiceiul atingerii de veșmintele preoților nu trebuie judecat superficial, nici încurajat fără discernământ. El poate fi expresia unei credințe sincere, dar poate deveni și o simplă manifestare exterioară, dacă este desprins de rugăciune și de participarea lăuntrică la viața Bisericii.
Veșmintele liturgice sunt sfinte prin destinația și simbolismul lor. Ele ne vorbesc despre Hristos, despre jertfa Sa și despre responsabilitatea slujirii preoțești. Totuși, ele nu sunt izvoare autonome ale harului. Dumnezeu este Cel care binecuvintează, vindecă și mântuiește.
Prin urmare, credincioșii sunt chemați să nu se limiteze la gesturi exterioare, ci să participe deplin la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe ale Bisericii, cu inimă curată, cu credință vie și cu rugăciune stăruitoare. Numai astfel apropierea de cele sfinte devine o adevărată întâlnire cu Hristos, izvorul binecuvântării, al milei și al vieții veșnice.