Nădejdea este una dintre cele trei virtuți teologice, alături de credință și dragoste. Dacă credința ne înalță mintea spre Dumnezeu și dragostea ne unește cu El, nădejdea este puntea tainică dintre neputințele noastre și ajutorul harului dumnezeiesc. Ea este mângâierea celor ce suspină, puterea celor slabi, limanul celor învolburați de păcate și de ispite. Fără nădejde, orice încercare de îndreptare, de pocăință sau de ridicare din păcat este sortită eșecului.
Sfântul Apostol Pavel scria: „Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.” (Romani 5, 5), pentru că ea este temelia pe care se clădește răbdarea în necazuri și dorința de mântuire. Nădejdea adevărată nu este o simplă așteptare optimistă, ci o încredințare adâncă în lucrarea și mila lui Dumnezeu.
Nădejdea, lucrarea harului în inima omului
Sfinții Părinți din Pateric vorbesc despre nădejde ca despre o putere duhovnicească ce lucrează în tăcere, dar cu efecte adânci în suflet. Avva Moise cel Negru spunea: „Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu nu va cădea în deznădejde, oricât de greu i-ar fi păcatul.” Este o chemare la încrederea în mila lui Dumnezeu, care covârșește dreptatea Sa, căci nimeni nu este mântuit prin faptele sale, ci prin harul Domnului.
În Patericul Egiptean, Avva Isaia le spunea ucenicilor săi: „Dacă ai căzut, ridică-te! Dacă ai greşit, pocăieşte-te! Căci nădejdea în Dumnezeu este mai puternică decât orice păcat.” Acest cuvânt simplu, dar plin de lumină, arată că nădejdea este un antidot împotriva deznădejdii, care este boala secolului nostru.
Războiul deznădejdii, boala lumii moderne
Deznădejdea este una dintre cele mai perfide arme ale vrăjmașului. Ea nu vine brusc, ci se strecoară tainic în sufletul omului după o cădere, după o dezamăgire, după un eșec. Ea îți șoptește că nu mai ai valoare, că Dumnezeu te-a părăsit, că nu mai are rost să te rogi, să te ridici, să trăiești. De aceea, mulți oameni ajung la marginea prăpastiei existențiale: depresii, sinucideri, dependențe, destrămări ale familiei și ale sensului vieții.
Sfântul Siluan Athonitul, care a cunoscut în propria sa viață iadul deznădejdii, spunea: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui.” Acest paradox duhovnicesc ne arată că, până și în cele mai adânci căderi sufletești, omul nu trebuie să renunțe la nădejde, fiindcă tocmai acolo, în întunericul cel mai greu al inimii, Dumnezeu este prezent și pregătit să-l ridice.
De ce pierdem nădejdea?
Oamenii pierd nădejdea atunci când se încred în sine și în lume, nu în Dumnezeu. Când își pun nădejdea în plăceri, în lucruri trecătoare sau în oameni, aceștia sunt ușor de doborât de realitatea că toate acestea sunt perisabile. Un tânăr care se îndreaptă spre droguri sau alte patimi caută, de fapt, o alinare, o promisiune de fericire. Păcatul însă nu aduce decât o nădejde falsă, înșelătoare. Când această nădejde se dovedește mincinoasă, sufletul cade în deznădejde.
Este o iluzie care se repetă ciclic: omul păcătuiește cu nădejdea că se va simți bine, apoi se rușinează, se întristează și, în loc să se pocăiască, cade în deznădejde. Și iarăși caută alinare în același păcat. Așa se nasc dependențele și pierzania sufletească.
Nădejdea, scânteia care ne ține în viață
Chiar și în cele mai grele suferințe, o fărâmă de nădejde salvează sufletul. Ea este adesea ultimul fir de lumină dintr-o beznă sufletească. Un cuvânt bun, o rugăciune spusă din inimă, o privire plină de iubire, toate pot reaprinde această nădejde în inima celui deznădăjduit.
Sfântul Ioan Scărarul scrie în Scara că: „Nădejdea este o ancoră a sufletului, care îl ține pe loc în vreme de furtună.” Când toate se prăbușesc în jurul nostru, sănătatea, bunăstarea, familia, pacea, nădejdea în Dumnezeu este singura care rămâne neclintită.
Nădejdea ca roadă a smereniei
Nădejdea adevărată nu se hrănește cu mândrie, ci cu smerenie. Nu nădăjduim în mântuirea noastră pentru că „suntem vrednici”, ci pentru că Dumnezeu este milostiv. Sfântul Efrem Sirul scrie: „Cei ce au smerenie și nădejde nu se tem nici de moarte, nici de necazuri, căci sufletul lor este ancorat în iubirea lui Dumnezeu.”
De aceea, omul care își vede păcatele, dar nu cade în deznădejde, ci nădăjduiește în mila lui Dumnezeu, este pe calea mântuirii. Aceasta este o învățătură constantă în Pateric, unde mulți dintre bătrâni spun că mai bine este un păcătos care plânge cu nădejde, decât un drept care se mândrește cu faptele sale.
Cum dobândim nădejdea?
- Prin rugăciune smerită și stăruitoare. În rugăciune, sufletul își exprimă durerea și dorința de Dumnezeu, iar harul răspunde cu mângâiere.
- Prin citirea Sfintei Scripturi și a Vieților Sfinților. Acestea sunt izvoare de nădejde. Vedem cum Dumnezeu a lucrat în viețile celor care au căzut, dar s-au ridicat.
- Prin mărturisirea sinceră a păcatelor. Spovedania este izvor de iertare și reînnoire a nădejdii.
- Prin apropierea de oameni duhovnicești. Un cuvânt bun al unui duhovnic poate ridica un suflet din prăpastie.
- Prin faptele milei și ale iubirii. Când faci binele, nădejdea crește în sufletul tău și al celor din jur.
Chemarea la nădejde
În vremurile acestea tulburi, când omenirea este asaltată de războaie, boli, frici și destrămări sociale, avem nevoie mai mult ca oricând de nădejde. Dar nu o nădejde deșartă, iluzorie, ci nădejdea în Domnul Iisus Hristos, care a biruit moartea și a înviat. „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33).
Aceasta este nădejdea care nu moare: că Dumnezeu nu ne părăsește, oricât de întunecată ar fi vremea. Iar datoria noastră este să ne hrănim pe noi și pe cei din jurul nostru cu această lumină. Lumea poate fi salvată dacă în sufletul nostru se aprinde flacăra nădejdii și o purtăm cu discernământ, cu credință, cu dragoste și jertfă.
Să nu ne temem de ce va fi. Căci nădejdea este credința că, în ciuda tuturor lucrurilor, Dumnezeu ne va purta de grijă. Iar dacă vom rămâne uniți cu El prin rugăciune și pocăință, nimic nu ne va putea despărți de dragostea Lui: ,,Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 38-39).