Ne numim creștini, mergem la biserică, postim, ne rugăm și încercăm să respectăm poruncile lui Dumnezeu.
Dar cât din credința pe care o mărturisim se regăsește cu adevărat în inimile și în faptele noastre? O întrebare tulburătoare, pe care fiecare dintre noi ar trebui să și-o pună cu sinceritate: suntem cu adevărat ai lui Hristos sau doar păstrăm înfățișarea exterioară a unei vieți creștine?
Credința adevărată începe din inimă
Trăim vremuri în care este tot mai ușor să ne declarăm credincioși, dar tot mai greu să trăim după învățătura Mântuitorului Iisus Hristos. Purtăm cruciulițe la gât, avem icoane în case, aprindem lumânări și rostim rugăciuni, însă uneori uităm tocmai ceea ce dă sens tuturor acestor lucruri: dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele.
Creștinismul nu este o simplă apartenență religioasă și nici o înșiruire de obligații îndeplinite mecanic. Este o viață nouă, o transformare lăuntrică, o chemare permanentă la sfințenie, smerenie și iubire.
Mântuitorul ne spune limpede:
„Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35).
Așadar, semnul adevăratului creștin nu este asprimea cu care îi judecă pe ceilalți, nici mulțimea nevoințelor pe care le arată lumii, ci dragostea care izvorăște dintr-o inimă curățită de egoism și mândrie.
Putem cunoaște multe rugăciuni, putem respecta toate rânduielile bisericești, dar dacă nu avem milă de cel căzut, dacă nu știm să iertăm și dacă ne socotim mai buni decât ceilalți, încă nu am înțeles adâncul Evangheliei.
Postim, ne rugăm, mergem la biserică… dar ne schimbăm oare?
Postul, rugăciunea, spovedania și participarea la Sfânta Liturghie sunt daruri neprețuite ale Bisericii Ortodoxe. Prin ele, omul se apropie de Dumnezeu, își descoperă slăbiciunile și primește puterea de a lupta împotriva păcatului.
Dar toate acestea trebuie să aducă roade.
Ce folos avem dacă postim de mâncare, dar nu postim de răutate? Ce folos dacă rostim rugăciuni îndelungate, dar refuzăm să vorbim cu fratele nostru? Ce folos dacă ne spovedim păcatele, dar continuăm să-i osândim pe cei din jur?
Sfântul Apostol Pavel ne spune:
„Şi de aş avea darul prorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” (1 Corinteni 13, 2).
Aceste cuvinte ar trebui să ne cutremure.
Dumnezeu nu caută o împlinire rece și formală a poruncilor, ci o inimă care se smerește, se pocăiește și învață să iubească.
Adevăratul post ne face mai blânzi. Adevărata rugăciune ne face mai smeriți. Adevărata spovedanie ne ajută să devenim mai îngăduitori cu neputințele celorlalți.
Dacă, dimpotrivă, devenim tot mai aspri, mai mândri și mai lipsiți de înțelegere, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva am pierdut sensul nevoinței noastre.
Când ajungem să judecăm pe toată lumea, uităm de propriile păcate
Una dintre cele mai primejdioase ispite ale omului credincios este aceea de a se considera mai drept decât ceilalți.
Observăm repede greșelile aproapelui, dar trecem cu vederea propriile slăbiciuni. Ne tulburăm când cineva nu postește, nu vine la biserică sau nu respectă anumite rânduieli, însă uităm că numai Dumnezeu cunoaște adâncul fiecărei inimi.
Mântuitorul ne întreabă:
„De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7, 3).
Cât adevăr se ascunde în această întrebare!
Ne este mai ușor să îndreptăm lumea decât să ne îndreptăm pe noi înșine. Mai ușor să condamnăm decât să înțelegem. Mai ușor să vorbim despre păcatele altora decât să plângem pentru ale noastre.
Să ne amintim de pilda vameșului și a fariseului. Fariseul își enumera faptele bune și se socotea superior celorlalți. Vameșul, în schimb, nu îndrăznea nici să-și ridice ochii spre cer, ci se ruga cu smerenie:
„ Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.” (Luca 18, 13).
Și tocmai vameșul s-a întors mai îndreptat la casa sa.
Aceasta este una dintre marile lecții ale vieții duhovnicești: nu cel care se crede sfânt se apropie de Dumnezeu, ci acela care își recunoaște păcatele și cere milă.
Hristos nu ne cheamă la fanatism, ci la iubire și discernământ
Există o mare deosebire între râvna pentru Dumnezeu și râvna lipsită de discernământ.
Râvna adevărată izvorăște din dragoste, smerenie și dorința de a împlini voia Domnului. Fanatismul, dimpotrivă, poate transforma credința într-un prilej de ceartă, dispreț și învrăjbire.
Creștinul nu este chemat să urască păcătosul, ci să urască păcatul și să-l ajute pe omul căzut să se ridice.
Să privim la Mântuitorul. El nu a aprobat păcatul, dar nici nu i-a alungat pe cei care veneau la El cu pocăință. A stat la masă cu vameșii, a primit lacrimile femeii păcătoase și l-a iertat pe tâlharul răstignit alături de El.
Hristos a arătat că adevărul și iubirea nu se despart niciodată.
Nu putem apăra credința prin ură. Nu putem mărturisi lumina lui Dumnezeu răspândind întuneric în sufletele celorlalți.
A fi ortodox nu înseamnă a avea mereu ultimul cuvânt într-o dispută religioasă, ci a încerca să avem inima asemenea lui Hristos.
Uneori, o vorbă blândă poate aduce un suflet mai aproape de Dumnezeu decât o mie de mustrări. Uneori, o îmbrățișare sinceră valorează mai mult decât o predică rostită fără iubire.
Putem petrece o viață întreagă în biserică fără să-L cunoaștem pe Hristos?
Aceasta este, poate, cea mai dureroasă întrebare.
Putem participa ani la rând la slujbe, putem citi cărți duhovnicești, putem cunoaște viețile sfinților și totuși să rămânem străini de duhul Evangheliei.
Nu pentru că slujbele sau învățăturile Bisericii ar fi lipsite de putere, ci pentru că noi nu le lăsăm întotdeauna să ne transforme.
Ne obișnuim cu cele sfinte și riscăm să pierdem uimirea întâlnirii cu Dumnezeu. Rostim rugăciuni fără atenție, ascultăm Evanghelia fără să o aplicăm și ne apropiem de cele duhovnicești fără dorința sinceră de schimbare.
Viața creștină nu trebuie să devină o rutină lipsită de căldură.
Biserica este locul vindecării sufletești, nu o instituție în care venim să ne confirmăm superioritatea morală.
Aici învățăm să ne vedem propriile răni, să cerem ajutorul lui Dumnezeu și să privim cu milă spre rănile aproapelui.
Cu cât omul se apropie mai mult de Hristos, cu atât devine mai conștient de propria neputință și mai puțin dornic să-i judece pe ceilalți.
Cum recunoaștem un creștin adevărat?
Creștinul adevărat nu este omul fără greșeală, ci acela care se ridică după fiecare cădere, își recunoaște neputințele și caută neîncetat mila lui Dumnezeu.
Este omul care știe să spună „iartă-mă”, care rabdă încercările, nu răspunde răutății cu răutate și aduce pace acolo unde există tulburare.
Îl recunoaștem în cel care ajută un sărac, îngrijește un bolnav, își iartă vrăjmașii și se roagă pentru cei care l-au rănit.
Nu avem nevoie de fapte spectaculoase pentru a trăi creștinește. Uneori, sfințenia începe cu o vorbă bună, cu o judecată nerostită sau cu o mână întinsă celui aflat în necaz.
Hristos ne așteaptă tocmai în aceste gesturi mici, dar atât de prețioase înaintea lui Dumnezeu.
Să fim ai lui Hristos nu doar cu numele, ci și cu inima
La sfârșitul fiecărei zile, ar trebui să ne întrebăm nu doar câte rugăciuni am rostit sau câte rânduieli am împlinit, ci și câtă dragoste am dăruit.
Am mângâiat pe cineva? Am iertat o greșeală? Am ajutat un om aflat în suferință? Am adus pace sau am înmulțit tulburarea?
Biserica Ortodoxă ne oferă, prin Sfintele Taine, prin rugăciune, post și întreaga ei viață duhovnicească, mijloacele prin care putem crește în comuniunea cu Dumnezeu. Dar aceste daruri cer și răspunsul nostru liber, sincer și statornic.
Să nu confundăm respectarea poruncilor cu simplul formalism. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt piedici în calea iubirii, ci călăuze spre împlinirea ei.
Nu este suficient să vorbim despre Hristos. Trebuie să încercăm să trăim asemenea Lui.
Să fim mai puțin preocupați să demonstrăm cât de credincioși suntem și mai preocupați să devenim oameni ai milei, ai iertării și ai smereniei.
Căci, în cele din urmă, întrebarea „ Cât de creștini suntem?” nu cere un răspuns rostit cu buzele, ci unul dovedit prin întreaga noastră viață.
Iar dacă descoperim că încă suntem departe de această chemare, să nu deznădăjduim. Hristos nu încetează să ne cheme la pocăință și să ne primească atunci când ne întoarcem sincer către El.
Să nu căutăm doar să fim oameni care merg la biserică, ci oameni în ale căror inimi locuiește Hristos. Căci acolo unde există dragoste adevărată, smerenie și iertare, acolo începe să se arate lumina Împărăției lui Dumnezeu.