Una dintre cele mai primejdioase amăgiri ale omului este convingerea că grijile vieții îl împiedică să se apropie de Dumnezeu.
Munca, familia, responsabilitățile și alergarea neîncetată după cele necesare traiului devin, adeseori, justificări pentru îndepărtarea de rugăciune, de Biserică și de pocăință. Însă Sfântul Ioan Gură de Aur ne descoperă un adevăr cutremurător: nu locul în care trăim ne hotărăște mântuirea, ci felul în care ne trăim viața, voința noastră și dragostea pe care o arătăm lui Dumnezeu.
Nu lumea ne împiedică să ne mântuim, ci uitarea de Dumnezeu
De câte ori nu auzim, sau poate chiar rostim, cuvintele: „Nu am timp să mă rog”, „Sunt prea ocupat ca să merg la biserică”, „Am atâtea probleme, încât nu mai pot să mă îngrijesc și de suflet”?
Aceste mărturisiri par firești într-o lume în care fiecare zi aduce noi responsabilități. Și totuși, în spatele lor se ascunde uneori o mare primejdie duhovnicească: obișnuința de a-L așeza pe Dumnezeu la sfârșitul tuturor preocupărilor noastre.
Sfântul Ioan Gură de Aur mustră tocmai această gândire, arătând că omul nu poate pune pe seama împrejurărilor lipsa sa de râvnă duhovnicească. Nu agitația lumii este, în sine, piedica mântuirii, ci inima care se lasă stăpânită de ea.
Putem trăi în mijlocul oamenilor, putem munci, putem crește copii și putem purta nenumărate griji fără să ne despărțim de Dumnezeu. Ceea ce contează este să nu îngăduim ca lucrurile trecătoare să ocupe locul celor veșnice.
Mântuirea nu este rezervată numai monahilor sau celor retrași din lume. Ea este chemarea fiecărui creștin care dorește să-și curățească sufletul și să trăiască după poruncile lui Hristos.
Adam era în Rai și a căzut, iar Lot era în Sodoma și s-a izbăvit
Pentru a arăta că locul nu garantează mântuirea, Sfântul Ioan Gură de Aur aduce înaintea noastră câteva exemple din Sfânta Scriptură.
„Adam era în Rai, ca într-un port, și s-a înecat”, spune marele ierarh. Deși se afla într-un loc binecuvântat, unde nimic nu-i lipsea, Adam a ales neascultarea și a pierdut comuniunea cu Dumnezeu.
În schimb, Lot trăia în Sodoma, cetate cunoscută pentru păcatele locuitorilor ei, și totuși a fost izbăvit din mijlocul pierzării.
Iov, încercat de suferințe cumplite, lipsit de averi și de sănătate, a rămas credincios lui Dumnezeu chiar și atunci când ședea pe gunoi, acoperit de răni. Saul, dimpotrivă, deși avea putere și bogății, a pierdut împărăția din pricina neascultării.
Ce ne învață aceste exemple?
Că omul se poate pierde chiar și într-un loc binecuvântat, dacă își întoarce inima de la Dumnezeu, după cum poate rămâne credincios în mijlocul ispitelor și al necazurilor.
Nu sărăcia ne mântuiește automat și nici bogăția nu ne osândește prin ea însăși. Nu singurătatea ne face sfinți și nici viața printre oameni nu ne condamnă la păcat.
Adevărata luptă se poartă în inimă, acolo unde omul hotărăște, zi de zi, dacă Îl urmează pe Dumnezeu sau propriile patimi.
Avem timp pentru toate, dar cât timp Îi dăruim lui Dumnezeu?
Unul dintre cele mai tulburătoare îndemnuri ale Sfântului Ioan Gură de Aur privește felul în care ne folosim timpul.
Sfântul amintește că săptămâna are o sută șaizeci și opt de ore și îi mustră pe cei care nu sunt dispuși să închine nici măcar o mică parte din acestea întâlnirii cu Dumnezeu.
Cât timp petrecem astăzi privind la televizor, folosind telefonul, discutând despre lucruri neînsemnate sau preocupându-ne de probleme care mâine vor fi uitate?
Și cât timp acordăm rugăciunii, citirii Sfintei Scripturi, participării la Sfânta Liturghie sau ajutorării unui om aflat în suferință?
Nu lipsa timpului este întotdeauna problema, ci felul în care ne stabilim prioritățile.
Când iubim pe cineva, găsim vreme să-l ascultăm, să-l căutăm și să fim alături de el. Dacă Dumnezeu este cu adevărat centrul vieții noastre, vom căuta să-I dăruim nu doar câteva clipe rămase la sfârșitul zilei, ci însăși inima noastră.
O rugăciune spusă cu smerenie înainte de începerea lucrului, o mulțumire adusă Domnului pentru pâinea de pe masă, un cuvânt bun sau o faptă de milostenie pot transforma o zi obișnuită într-o zi trăită cu Dumnezeu.
Sfânta Liturghie nu este o simplă obișnuință
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește cu deosebită asprime despre cei care participă la slujbele Bisericii fără atenție, discutând lucruri lumești chiar în timpul Sfintei Liturghii.
El amintește cuvintele rostite în cadrul slujbei: „Sus să avem inimile!”, la care credincioșii răspund: „Avem către Domnul”.
Dar ce înseamnă acest răspuns dacă mintea noastră rămâne prinsă în griji, judecăți, conversații și planuri trecătoare?
Sfânta Liturghie este întâlnirea tainică a omului cu Dumnezeu. Pe Sfânta Masă se săvârșește, prin lucrarea Duhului Sfânt, prefacerea Cinstitelor Daruri în Trupul și Sângele Mântuitorului.
Nu asistăm la o simplă ceremonie, ci participăm la cea mai adâncă taină a vieții Bisericii.
De aceea, prezența noastră trebuie să fie însoțită de evlavie, rugăciune și luare-aminte.
A veni la biserică numai cu trupul, în timp ce sufletul rătăcește pretutindeni, înseamnă a pierde o mare parte din folosul duhovnicesc al slujbei.
Totuși, împrăștierea minții nu trebuie să ne ducă la deznădejde. De fiecare dată când observăm că gândurile ne-au fugit, suntem chemați să le întoarcem cu smerenie către Dumnezeu.
Astăzi este vremea pocăinței, mâine poate fi prea târziu
Poate cel mai puternic avertisment al Sfântului Ioan Gură de Aur privește trecerea ireversibilă a vieții pământești.
„Timpul de acum e timp de pocăință; acela va fi de judecată! Timpul de acum e timpul luptelor; acela – al cununilor!”
Aceste cuvinte ne amintesc că viața nu este nesfârșită și că fiecare zi reprezintă o nouă posibilitate de întoarcere la Dumnezeu.
Omul amână adeseori schimbarea sufletească. Își spune că se va ruga mai mult când va avea mai puține griji, că se va spovedi la bătrânețe sau că va începe să trăiască mai creștinește după ce își va rezolva problemele.
Dar cine ne poate garanta ziua de mâine?
Moartea nu așteaptă să ne terminăm planurile, iar timpul pierdut nu poate fi întors.
Această conștientizare nu trebuie să ne umple de spaimă fără nădejde, ci să ne trezească din nepăsare.
Dumnezeu nu dorește pierderea păcătosului:
,,Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea. păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele! Pentru ce să muriţi voi, casa lui Israel?” (Iezechiel 33,11). Tocmai de aceea, cât suntem în această lume, ușa pocăinței rămâne deschisă.
Fiecare spovedanie sinceră, fiecare iertare oferită, fiecare lacrimă de căință și fiecare hotărâre de îndreptare reprezintă un pas către Hristos.
Cum putem trăi creștinește în mijlocul grijilor zilnice?
Viața duhovnicească nu presupune neapărat abandonarea îndatoririlor obișnuite, ci împlinirea lor cu o inimă îndreptată spre Dumnezeu.
Părintele care își crește copiii cu dragoste și răbdare, omul care muncește cinstit, cel care îngrijește un bolnav sau ajută un sărac pot transforma responsabilitățile zilnice în prilejuri de slujire a aproapelui.
Rugăciunea poate însoți munca. Smerenia poate birui mândria. Răbdarea poate îmblânzi conflictele. Iar milostenia poate aduce lumină acolo unde există suferință.
Important este să nu despărțim credința de viața de fiecare zi.
Creștinul nu este chemat să fie al lui Dumnezeu numai duminica, în biserică, ci și luni, la serviciu, acasă, pe stradă și în toate împrejurările vieții.
Mântuirea se lucrează prin harul lui Dumnezeu și prin răspunsul liber al omului, în credință vie, pocăință și fapte ale iubirii.
Nu aștepta să se liniștească lumea pentru a te apropia de Dumnezeu
Lumea nu va înceta să ne ofere griji, ispite și preocupări. Întotdeauna vor exista treburi neterminate, probleme de rezolvat și motive pentru a amâna rugăciunea.
Dar Dumnezeu nu ne cere să așteptăm o viață lipsită de încercări pentru a începe să-L iubim.
El ne cheamă acum, în mijlocul realității în care trăim, cu neputințele, responsabilitățile și frământările noastre.
Nu trebuie să fugim de lume pentru a nu-L pierde pe Dumnezeu, ci să avem grijă ca lumea să nu ne răpească inima.
Să nu spunem, așadar, că nu ne putem mântui fiind înconjurați de treburi. Să ne întrebăm mai degrabă dacă, printre toate aceste treburi, mai păstrăm un loc pentru Hristos.
Căci va veni ziua în care toate alergările noastre pământești se vor sfârși. Atunci nu va mai conta câte lucruri am adunat, câte laude am primit sau câte griji am rezolvat, ci dacă am răspuns cu credință și iubire chemării lui Dumnezeu.
Să folosim, deci, timpul care ne-a fost dăruit pentru pocăință, rugăciune și fapte bune, având nădejde în mila Mântuitorului.
„Am trăit cu trupul, să trăim și cu duhul! Am trăit în plăceri, să trăim și în fapte de virtute! Am trăit în trândăvie, să trăim și în pocăință!”— Sfântul Ioan Gură de Aur.