Viața omului este presărată cu încercări, necazuri, neînțelegeri și ispite.
De multe ori, atunci când suferim sau când lucrurile nu merg așa cum ne dorim, primul impuls este să găsim un vinovat.
Ne uităm spre cei din jur, spre familie, spre colegi, spre societate sau chiar spre Dumnezeu și spunem:
„Din cauza lor sufăr!”.
Însă această stare a inimii nu aduce pace, ci tulburare și întuneric sufletesc.
În spiritualitatea ortodoxă, omul este chemat să privească mai întâi înlăuntrul său. Acolo se află adevărata rădăcină a tulburării. Părinții Bisericii spun că atunci când aruncăm vina asupra altora, pierdem binecuvântarea lui Dumnezeu, deoarece refuzăm să ne vedem propriile păcate și propriile neputințe. Omul care se îndreptățește pe sine nu poate primi harul smereniei.
Avva Efrem Filotheitul spune limpede:
„Când ne vin ispitele, să nu aruncăm vina pe ceilalţi. Să ne întoarcem privirile înlăuntrul nostru, ca să ne vedem starea pătimaşă”.
Acest cuvânt este o adevărată lecție de viață duhovnicească. Dumnezeu îngăduie încercările nu pentru a ne distruge, ci pentru a ne curăți sufletul și a ne apropia de El.
Omul căzut caută mereu vinovați
Încă de la începutul istoriei omenirii, omul a încercat să dea vina pe altcineva pentru propriul păcat. În Cartea Facerii, după căderea în păcat, Adam nu își asumă greșeala, ci spune:
„Zis-a Adam: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat».”(Facerea 3, 12).
La rândul ei, Eva aruncă vina asupra șarpelui. În locul pocăinței sincere apare justificarea de sine. Aceasta este rana profundă a omului vechi: refuzul asumării propriei stări păcătoase.
De fiecare dată când ne justificăm și îi condamnăm pe ceilalți, repetăm păcatul lui Adam.
În loc să spunem:
„Doamne, eu sunt vinovat!”, spunem:
„Celălalt este cauza suferinței mele”. Astfel, sufletul se închide înaintea harului dumnezeiesc.
Mântuitorul ne avertizează asupra acestei orbiri sufletești:
„De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?”(Matei 7, 3).
Omul care vede numai greșelile altora își pierde pacea. Devine aspru, nemulțumit, tulburat și incapabil să se schimbe. În schimb, omul care își vede propriile păcate începe adevărata vindecare sufletească.
Ispitele sunt trimise pentru curățirea inimii
Lumea de astăzi fuge de suferință și de încercări. Totuși, Sfinții Părinți ne învață că ispitele au un rost duhovnicesc. Ele descoperă ceea ce se află ascuns în inima noastră.
Avva Efrem Filotheitul compară ispitele cu furtunile de pe mare. Furtuna scoate la suprafață murdăria și curăță apa. La fel, încercările scot la iveală patimile ascunse: mândria, egoismul, iubirea de sine, mânia și lipsa smereniei.
Când cineva ne vorbește urât și ne tulburăm, problema nu este doar în cuvintele celuilalt, ci și în rana din inima noastră. Dacă nu am avea mândrie, nu ne-am aprinde atât de repede. Dacă am avea smerenie și pace, am suporta cu răbdare și cu rugăciune.
Sfântul Apostol Iacov spune:
„Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El.”(Iacov 1, 12).
Așadar, ispita poate deveni cale spre sfințenie. Totul depinde de felul în care o primim. Dacă murmurăm și învinuim, ne împietrim. Dacă ne smerim și ne rugăm, ne curățim.
Dumnezeu nu trimite încercările pentru a ne pierde, ci pentru a ne vindeca sufletul. Uneori tocmai necazurile ne aduc mai aproape de rugăciune, de spovedanie și de pocăință. Mulți oameni L-au descoperit pe Dumnezeu în momentele cele mai grele ale vieții.
Fără smerenie nu există mântuire
Temelia vieții duhovnicești este smerenia. Fără ea nu există progres sufletesc. Omul mândru se consideră mereu drept și îi judecă pe ceilalți. Omul smerit se vede pe sine mai păcătos decât toți.
Mântuitorul Hristos ne-a arătat această cale prin însăși viața Sa:
„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.”(Matei 11, 29).
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a smerit până la Cruce. Noi însă ne tulburăm pentru o vorbă, pentru o critică sau pentru o nedreptate mică. Aceasta arată cât de departe suntem de adevărata smerenie.
Smerenia nu înseamnă slăbiciune, ci putere duhovnicească. Omul smerit nu mai este stăpânit de orgoliu și de dorința de a avea mereu dreptate. El lasă loc harului lui Dumnezeu să lucreze în sufletul său.
Sfântul Apostol Petru spune:
„Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.”(1 Petru 5, 5).
Iată de ce omul care dă vina pe ceilalți pierde binecuvântarea. El pierde harul smereniei și rămâne captiv în propriile patimi. În schimb, omul care își asumă greșelile atrage mila lui Dumnezeu.
Tulburarea vine din omul cel vechi
De multe ori credem că sursa nefericirii noastre este în exterior: oamenii, circumstanțele sau lipsurile materiale. În realitate, adevărata luptă se află în interiorul nostru.
Avva Efrem Filotheitul spune că pricina tulburării pornește din „omul cel vechi” care trăiește înlăuntrul nostru. Acest om vechi este firea căzută, dominată de păcat și de patimi.
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre această luptă interioară:
„Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare,”(Efeseni 4, 22).
Când cineva ne rănește și izbucnim în mânie, trebuie să ne întrebăm: de ce există atâta întuneric în inima mea? De ce mă tulbur atât de ușor? De ce nu pot ierta?
Adevărata viață creștină începe atunci când omul încetează să mai schimbe lumea din jur și începe să se schimbe pe sine. Sfinții nu au devenit sfinți pentru că au trăit într-o lume perfectă, ci pentru că și-au curățit inimile prin pocăință și smerenie.
Binecuvântarea vine prin asumare și pocăință
Atunci când omul își recunoaște greșelile și se smerește, Dumnezeu îi trimite pace și luminare. Pocăința sinceră deschide cerul.
Fiul risipitor din Evanghelie a primit iertarea nu atunci când a acuzat pe cineva, ci când a spus:
„Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.”(Luca 15, 21).
Aceasta este cheia întoarcerii la Dumnezeu: asumarea propriei căderi. Omul care se pocăiește nu mai caută vinovați. El caută mila lui Dumnezeu.
Mulți oameni rămân ani întregi în aceeași stare sufletească deoarece nu acceptă să se vadă pe ei înșiși. Ei spun mereu:
„Soțul este vinovat”, „copiii sunt vinovați”, „vecinii sunt vinovați”, „societatea este vinovată”.
Însă pacea nu vine prin condamnarea altora, ci prin schimbarea propriei inimi.
Sfinții Părinți spun că atunci când omul se smerește, harul lui Dumnezeu îl luminează și îl întărește. Chiar dacă încercările nu dispar imediat, sufletul capătă pace și răbdare.
A da vina pe alții este una dintre cele mai mari piedici în calea mântuirii
În clipa în care ne justificăm pe noi înșine și îi condamnăm pe ceilalți, pierdem binecuvântarea smereniei și lucrarea harului dumnezeiesc.
Încercările, necazurile și ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru curățirea inimii noastre. Ele scot la iveală patimile ascunse și ne cheamă la pocăință. Dacă primim aceste încercări cu smerenie, devenim mai apropiați de Dumnezeu. Dacă însă murmurăm și învinuim, rămânem în întunericul omului vechi.
Adevărata schimbare începe atunci când omul spune din inimă:
„Doamne, eu sunt vinovat. Vindecă-mi sufletul!”.
Din această smerenie se naște pacea, iar din pace vine binecuvântarea lui Dumnezeu.
Să ne rugăm, așadar, ca Domnul să ne dea puterea de a ne vedea propriile păcate, de a nu judeca pe aproapele și de a primi toate încercările vieții ca pe o cale de curățire și apropiere de El. Numai astfel vom dobândi adevărata sănătate a sufletului, care este sfințenia și comuniunea cu Dumnezeu.