În viața creștină, omul este chemat să săvârșească binele, să trăiască în iubire, în milostenie, în rugăciune și în smerenie.
Totuși, nu orice faptă care pare bună înaintea oamenilor este bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură și învățătura Sfinților Părinți ne arată că valoarea unei fapte nu stă doar în ceea ce se vede la exterior, ci mai ales în curăția inimii și în scopul pentru care este făcută.
Mulți oameni postesc, se roagă, dau milostenie sau fac alte lucrări bune, dar nu simt pace, nu se apropie de Dumnezeu și nu primesc folos duhovnicesc. De ce? Pentru că fapta bună poate fi stricată de mândrie, de răutate, de interes personal sau de lipsa dragostei. O faptă bună amestecată cu păcatul își pierde puterea și răsplata.
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria spune limpede:
„Binele nu este bine, când nu se face bine”.
Această învățătură, preluată de la Sfântul Ioan Damaschin, ne descoperă un adevăr profund:
Dumnezeu privește nu doar la lucrare, ci și la sufletul lucrării.
Fapta bună fără dragoste este moartă
Temelia tuturor faptelor bune este dragostea. Dacă omul face binele fără iubire, fără sinceritate și fără milă, atunci osteneala lui rămâne stearpă.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.”(I Corinteni 13, 3)
Acest cuvânt este cutremurător. Omul poate face gesturi impresionante înaintea lumii, poate părea credincios și milostiv, dar dacă în inima lui există ură, invidie, răutate sau slavă deșartă, atunci fapta lui nu are viață.
Postul fără iertare nu folosește. Rugăciunea fără smerenie nu se ridică la cer. Milostenia făcută pentru laudă omenească își pierde răsplata. Dumnezeu nu caută doar gestul exterior, ci inima curată.
Mântuitorul ne avertizează:
„Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.”(Matei 6, 1)
Așadar, fapta bună făcută pentru slavă omenească devine o faptă fără suflet.
Postul trupesc fără postul sufletesc
Una dintre cele mai întâlnite greșeli este postul doar cu trupul, fără schimbarea inimii. Omul nu mănâncă anumite alimente, dar continuă să judece, să vorbească de rău, să poarte ranchiună și să se mânie.
Un astfel de post nu aduce folos duhovnicesc.
Prorocul Isaia mustra poporul pentru acest fel de post:
„Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri.Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus.”(Isaia 58, 3-4)
Adevăratul post nu înseamnă doar abținerea de la mâncare, ci și curățirea sufletului. Postul adevărat înseamnă oprirea limbii de la rău, a minții de la gânduri necurate și a inimii de la ură.
Sfântul Vasile cel Mare spune că postul adevărat este „înstrăinarea de răutate”. Dacă omul postește, dar continuă să păcătuiască prin vorbe și gânduri, atunci postul său rămâne numai o osteneală trupească.
Milostenia făcută din nedreptate
O altă faptă bună lipsită de folos este milostenia făcută din avere câștigată pe nedrept. Dumnezeu nu primește darul care vine din furt, înșelăciune sau nedreptate.
În cartea lui Isus Sirah citim:
„Nu binevoieşte Cel Preaînalt spre darurile celor nelegiuiţi; nici înmulţirea jertfelor celor nelegiuiţi nu curăţeşte păcatele.”
(Sirah-Eclesiasticul 34, 21)
Unii oameni încearcă să-și liniștească conștiința prin donații și ajutoare, dar nu renunță la nedreptate. Ei uită că Dumnezeu dorește mai întâi pocăință și îndreptare.
Milostenia adevărată trebuie să izvorască dintr-o inimă curată și din muncă cinstită. O pâine oferită cu dragoste și smerenie valorează mai mult înaintea lui Dumnezeu decât averi întregi dăruite din mândrie sau din câștig necinstit.
Primejdia slavei deșarte
Una dintre cele mai subtile curse ale diavolului este slava deșartă. Omul începe o faptă bună pentru Dumnezeu, dar pe parcurs caută lauda oamenilor. Astfel, binele se amestecă cu răul.
Mântuitorul spune despre farisei:
„Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale.”(Matei 23, 5)
Când omul caută aprecierea lumii, își pierde plata cerească. El primește doar lauda trecătoare a oamenilor.
De aceea, Hristos ne învață:
„Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta,”(Matei 6, 3)
Fapta bună trebuie făcută în taină, cu smerenie și cu recunoștință față de Dumnezeu. Cel smerit nu se laudă cu binele făcut, pentru că știe că fără ajutorul lui Dumnezeu nu poate face nimic.
Slava deșartă este periculoasă tocmai pentru că se ascunde sub chipul virtuții. Ea transformă rugăciunea în teatru, milostenia în publicitate și postul în mândrie.
Rugăciunea făcută cu mintea risipită
Sfântul Cuvios Cleopa arată că omul poate cădea în păcat chiar și atunci când face rugăciunea, dacă o face cu neatenție și nepăsare.
Mulți citesc rugăciuni cu buzele, dar mintea lor este departe. Se gândesc la grijile vieții, la bani, la muncă sau la problemele cotidiene. O astfel de rugăciune este lipsită de putere.
Mântuitorul spune:
„«Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.”
(Matei 15, 8)
Dumnezeu cere rugăciune făcută cu inimă smerită și cu atenție. Nu cantitatea cuvintelor contează, ci curăția și prezența inimii.
Sfinții Părinți spun că o rugăciune scurtă, dar făcută cu zdrobire de inimă, valorează mai mult decât multe rugăciuni rostite mecanic.
Fapta bună trebuie făcută desăvârșit
Dumnezeu dorește ca binele să fie făcut cu toată inima și cu toată puterea sufletului. O faptă făcută pe jumătate, fără râvnă și fără sinceritate, arată lipsă de iubire.
Sfânta Scriptură spune:
„Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă şi blestemat fie tot cel ce opreşte sabia lui de la sânge!”(Ieremia 48, 10)
Creștinul este chemat la desăvârșire. Nu la perfecțiune omenească, ci la sinceritate deplină în relația cu Dumnezeu.
Mântuitorul spune:
,,Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”(Matei 5, 48)
Fapta bună trebuie să fie însoțită de credință, de smerenie, de răbdare și de dragoste. Numai atunci ea rodește viață veșnică.
Scopul faptei bune
Sfinții Părinți spun că sufletul faptei bune este scopul ei. Dacă scopul este curat și sfânt, atunci și lucrarea este bineplăcută lui Dumnezeu. Dacă scopul este rău, atunci întreaga faptă se întinează.
Un om poate face milostenie pentru a fi lăudat, poate posti pentru a părea evlavios sau poate ajuta pe cineva pentru interes personal. În aceste situații, binele exterior ascunde o intenție rea.
Dumnezeu vede adâncul inimii.
„Şi pe fiii ei cu moarte îi voi ucide şi vor cunoaşte toate Bisericile că Eu sunt Cel care cercetez rănunchii şi inimile şi voi da vouă, fiecăruia, după faptele voastre.”(Apocalipsa 2, 23)
De aceea, creștinul trebuie să-și cerceteze permanent conștiința și să se întrebe:
„Pentru cine fac această faptă? Pentru Dumnezeu sau pentru mine?”
Când omul lucrează pentru slava lui Dumnezeu și pentru binele aproapelui, atunci fapta lui devine lumină și binecuvântare.
Faptele bune nu aduc folos atunci când sunt făcute fără dragoste, fără smerenie, fără curăție și fără scop bun
Dumnezeu nu Se uită doar la ceea ce face omul, ci mai ales la felul în care face și la inima din care izvorăște lucrarea.
Postul fără iertare, rugăciunea fără atenție, milostenia din nedreptate și binele făcut pentru laudă omenească nu aduc roadă duhovnicească. Toate acestea sunt fapte bune numai la exterior, dar lipsite de viață lăuntrică.
Adevărata faptă bună trebuie să fie unită cu credința, cu smerenia și cu iubirea. Ea trebuie făcută în ascuns, pentru slava lui Dumnezeu și pentru mântuirea sufletului.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască inimă curată și discernământ, pentru ca toate lucrările noastre să fie bineplăcute înaintea Lui. Numai atunci faptele bune vor deveni comoară cerească și cale spre Împărăția lui Dumnezeu