Blestemul este un cuvânt greu, iar creștinul nu este chemat să blesteme, ci să binecuvânteze.
Totuși, în viața duhovnicească apare uneori întrebarea: poate blestemul unui om să aibă putere asupra altuia? Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul leagă această problemă de un lucru esențial: nedreptatea. În loc să trăim cu frica blestemelor, suntem chemați să ne cercetăm conștiința, să îndreptăm răul făcut și să ne punem nădejdea în Dumnezeu.
„Blestemul prinde atunci când există la mijloc nedreptatea”
Întrebat când poate avea urmări blestemul, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul răspunde punând accentul pe nedreptatea săvârșită.
„Blestemul prinde atunci când există la mijloc nedreptatea. Dacă, de pildă, o oarecare femeie își bate joc de alta ce este mâhnită sau îi face vreun rău, iar cea mâhnită o blesteamă, s-a terminat, se pierde neamul ei. Adică atunci când fac rău cuiva, iar acela mă blesteamă, se prind blestemele lui. Îngăduie Dumnezeu și se prind, precum, de pildă, îngăduie ca unul să omoare pe altcineva. Când însă nu există nedreptate, atunci blestemul se întoarce la cel ce l-a rostit.”
Aceste cuvinte nu trebuie înțelese ca o încurajare a fricii superstițioase. Mesajul lor duhovnicesc este, înainte de toate, un avertisment împotriva nedreptății.
Omul trebuie să se teamă mai mult să nu facă rău aproapelui decât să se teamă că cineva îl va blestema.
Nedreptatea rănește sufletul
De multe ori ne gândim la nedreptate numai atunci când este vorba despre lucruri foarte grave. Însă ea poate apărea și în gesturile obișnuite ale vieții: o vorbă care umilește, o minciună spusă despre cineva, o datorie neachitată, o promisiune încălcată, o răsplată refuzată pe nedrept, o batjocură sau folosirea slăbiciunii altuia în interes propriu.
Pentru cel nedreptățit, asemenea lucruri pot deveni răni adânci.
Poate că omul nu are puterea să se apere. Poate nu are bani, relații sau posibilitatea de a-și face dreptate. Poate că singurul lucru pe care îl mai poate face este să suspine înaintea lui Dumnezeu.
Tocmai de aceea, creștinul este chemat să fie foarte atent la suferința pe care o provoacă altuia.
Dumnezeu vede ceea ce oamenii nu văd. El cunoaște și fapta, și intenția, și durerea celui nedreptățit. Nimic nu rămâne ascuns înaintea Lui.
Nu orice necaz este urmarea unui blestem
Există însă și o mare primejdie: aceea de a pune fiecare necaz pe seama unui blestem.
Apare o boală și omul spune: „M-a blestemat cineva”. Merge rău în familie și se gândește imediat la blesteme. Pierde bani, are probleme la serviciu sau trece printr-o perioadă grea și începe să caute persoana care i-ar fi dorit răul.
O asemenea mentalitate poate conduce la teamă, suspiciune și chiar la superstiție.
Viața omului cuprinde încercări din foarte multe motive. Unele sunt urmările propriilor alegeri, altele vin din greșelile celor din jur, iar altele fac parte pur și simplu din fragilitatea existenței omenești.
Creștinul nu este chemat să interpreteze fiecare necaz ca pe rezultatul unei puteri misterioase îndreptate împotriva lui.
Mai folositor este să se întrebe: Cum stau eu înaintea lui Dumnezeu? Am nedreptățit pe cineva? Am ceva de îndreptat? Port ură împotriva cuiva?
Această cercetare a conștiinței poate schimba viața.
Ce facem dacă am nedreptățit pe cineva?
Dacă ne dăm seama că am făcut o nedreptate, primul pas este să nu căutăm justificări.
Omul găsește cu ușurință explicații pentru propriile greșeli. „Și el mi-a făcut mie”, „nu am avut de ales”, „nu a fost chiar atât de grav” sau „toată lumea face așa” sunt doar câteva dintre justificările prin care conștiința poate fi adormită.
Pocăința adevărată începe atunci când omul poate spune înaintea lui Dumnezeu: „Am greșit.”
Apoi, acolo unde este posibil, răul trebuie îndreptat.
Dacă ai luat ceva pe nedrept, înapoiază. Dacă ai rănit prin cuvinte, cere iertare. Dacă ai răspândit o minciună, spune adevărul. Dacă ai o datorie, caută să o plătești. Dacă ai umilit pe cineva, smerește-te și cere-i iertare.
Nu este suficient întotdeauna să spunem numai în rugăciune că ne pare rău, atunci când putem repara concret răul săvârșit.
Pocăința înseamnă schimbarea vieții.
Dar dacă cineva ne blestemă fără să-i fi făcut nimic?
Și această situație îi poate tulbura pe oameni.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul arată că atunci când nu există nedreptate, omul nu trebuie să trăiască în panică din pricina cuvintelor rele rostite împotriva lui.
Credinciosul își pune nădejdea în Dumnezeu.
Aceasta nu înseamnă că răspunde cu aceeași monedă. Dacă cineva îl blestemă, creștinul nu trebuie să blesteme înapoi. Dacă cineva îl urăște, nu este chemat să răspundă prin ură.
Evanghelia merge tocmai în direcția opusă: spre iertare, rugăciune și binecuvântarea celor care ne fac rău.
Este greu, mai ales atunci când rana este proaspătă. Dar tocmai aici începe lucrarea duhovnicească.
Creștinul binecuvântează, nu blestemă
Cuvintele nu sunt lipsite de importanță.
Prin cuvinte putem ridica un om sau îl putem zdrobi. Putem aduce pace într-o familie sau putem aprinde un conflict care durează ani. Putem mângâia un suflet deznădăjduit sau îl putem răni și mai mult.
De aceea, creștinul trebuie să-și păzească limba.
Blestemul nu trebuie să devină o armă folosită la mânie. Chiar dacă cineva ne-a nedreptățit, răspunsul creștinesc nu este dorința ca acelui om să-i fie rău.
Dreptatea poate fi căutată fără ură.
Putem spune adevărul, ne putem apăra, putem cere repararea unei nedreptăți, dar fără să dorim distrugerea celui care ne-a greșit.
Este o diferență uriașă între a cere dreptate și a cere răzbunare.
Iertarea rupe cercul răului
În multe familii, certurile se transmit ani întregi. O nedreptate produce mânie, mânia produce cuvinte grele, acestea nasc răzbunare, iar răzbunarea provoacă o nouă nedreptate.
Astfel se formează un cerc din care nimeni nu mai știe cum să iasă.
Cineva trebuie să se oprească.
Iertarea poate fi acel început.
A ierta nu înseamnă a spune că răul a fost bun. Nici nu înseamnă că orice nedreptate trebuie ignorată. Înseamnă însă a refuza să hrănești în suflet dorința răului pentru celălalt.
Uneori, omul nu poate ierta într-o singură clipă. Rana poate fi prea mare. Atunci poate începe măcar printr-o rugăciune simplă: „Doamne, ajută-mă să iert.”
Și aceasta poate fi începutul vindecării.
Să ne temem de nedreptate, nu de superstiții
Un creștin care trăiește permanent cu frica blestemelor riscă să uite esențialul.
Viața noastră nu este condusă de formule magice și nici de o fatalitate oarbă. Suntem în mâna lui Dumnezeu.
De aceea, în loc să ne întrebăm obsesiv cine ne-a blestemat, este mult mai folositor să ne cercetăm propria viață.
Am făcut cuiva o nedreptate?
Există cineva care suferă din cauza mea?
Am luat ceva ce nu-mi aparține?
Am rănit pe cineva și refuz să-mi cer iertare?
Dacă răspunsul este da, atunci acolo trebuie început.
Spovedania, pocăința, rugăciunea, împăcarea și repararea nedreptății sunt căile firești ale vieții creștine, nu căutarea obsesivă a unor explicații ascunse pentru fiecare nenorocire.
Întrebarea „Când are putere blestemul?” nu ar trebui să ne conducă spre frică, ci spre cercetarea conștiinței
Cuvintele Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul îndreaptă atenția asupra nedreptății și asupra durerii pe care omul o poate provoca aproapelui său. De aceea, adevărata întrebare nu este doar „M-a blestemat cineva?”, ci mai ales: „Am nedreptățit eu pe cineva?”
Dacă am greșit, să ne pocăim și să îndreptăm ceea ce poate fi îndreptat. Dacă am fost nedreptățiți, să cerem lui Dumnezeu puterea de a nu transforma durerea în ură. Iar dacă cineva ne vorbește de rău sau ne blestemă fără motiv, să nu ne lăsăm stăpâniți de panică.
Creștinul nu este chemat să trăiască sub teroarea blestemului, ci sub binecuvântarea lui Dumnezeu.
Și poate că cea mai puternică lecție este tocmai aceasta: să ne ferim să nedreptățim, să fim grabnici în a cere iertare și, în loc să răspundem răului cu rău, să învățăm să binecuvântăm.