„Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui, Dumnezeul lui Israel; Însuși va da putere și întărire poporului Său. Binecuvântat este Dumnezeu».” (Psalmul 67, 36). În istoria poporului român, puține figuri au fost cinstite cu atâta evlavie, dragoste și recunoștință cum este Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei între anii 1457–1504. Asemenea sfinților împărați bizantini, Ștefan Vodă nu a fost doar un conducător politic, ci un luminat apărător al dreptei credințe, un ctitor de biserici și mănăstiri, un model de smerenie, iubire de Dumnezeu și de țară. Pentru toate acestea, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților, rânduindu-i pomenirea la 2 iulie.
Rădăcini binecuvântate și chemarea la domnie
Sfântul Voievod Ștefan s-a născut la Borzești, în jurul anului 1433, fiind fiul lui Bogdan al II-lea, voievod din dinastia Mușatinilor, și al doamnei Maria Oltea, o femeie de o aleasă credință, care avea să se călugărească sub numele de monahia Maria. Crescut în duhul ortodoxiei și al dragostei de neam, Ștefan s-a arătat din copilărie cu însușiri deosebite, dovedind o neclintită râvnă pentru dreptate și credință.
În urma uciderii tatălui său la Răuseni de către Petru Aron, Ștefan a fost nevoit să lupte pentru tronul țării. La 12 aprilie 1457, pe Câmpia Dreptății, a fost recunoscut de popor și de boierime ca domn al Moldovei. Mitropolitul Teoctist, alături de întreaga suflare moldovenească, l-a binecuvântat, iar glasul poporului a rostit: „Întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești!”
Un voievod al dreptății și al rugăciunii
Domnia sa, de 47 de ani, a fost una dintre cele mai lungi și glorioase din istoria românilor. În ciuda greutăților, trădărilor și suferințelor personale, cum au fost pierderea soției și a mai multor copii, voievodul Stefan cel Mare a rămas statornic în credință și în dragostea pentru poporul său. El nu a condus doar cu sabia, ci și cu inima, fiind deopotrivă drept și milostiv.
Înainte de fiecare luptă, Ștefan poruncea post de trei zile cu pâine și apă, atât pentru el cât și pentru ostașii săi, și nu pleca fără icoanele Mântuitorului, ale Maicii Domnului și ale Sfântului Ioan Botezătorul, alături de Sfânta Cruce. El considera că orice izbândă vine de la Dumnezeu, nu din priceperea sa, iar fiecare victorie era urmată de înălțarea unei biserici sau mănăstiri.
Apărător al creștinătății
Ștefan cel Mare nu a fost doar voievodul Moldovei, ci și un simbol al rezistenței creștine în fața Imperiului otoman. Scrisoarea sa trimisă principilor creștini ai Europei, după victoria de la Vaslui din anul 1475, este un act de o mare forță duhovnicească și profetică: „Noi cu capul nostru vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească.” Această afirmație nu a fost un simplu apel diplomatic, ci o mărturisire sinceră de credință și jertfă personală.
Victoria de la Podul Înalt (Vaslui), unde oastea moldoveană a învins o armată otomană mult superioară numeric, a fost considerată de papa Sixt al IV-lea „una dintre cele mai mari biruințe ale creștinătății”. În semn de recunoștință, mulți voievozi și regi europeni l-au numit pe Ștefan „Atletul lui Iisus Hristos”.
Ctitor de biserici și păstrător al unității de credință
Sfântul Voievod Ștefan cel Mare nu a fost doar un apărător al credinței, ci și un mare ctitor. A ridicat, a refăcut sau a înzestrat zeci de lăcașuri sfinte, dintre care multe stau și azi mărturie dragostei sale pentru Dumnezeu. Între cele mai vestite ctitorii ale sale se numără Mănăstirea Putna, aleasă ca loc de odihnă veșnică, Voroneț, Neamț, Dobrovăț, Tazlău, Pătrăuți și multe altele. El a sprijinit și mănăstirile din Țara Românească, Transilvania dar și din Sfântul Muntele Athos, între care se remarcă Mănăstirea Zografu.
Fiecare biserică zidită de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare era o rugăciune în piatră, un act de mulțumire adus Bunului Dumnezeu și o cinstire adusă celor căzuți în luptă. Bisericile lui nu erau doar locașuri de cult, ci și cetăți duhovnicești și culturale, în care se rugau călugării și se copiau manuscrise sfinte.
Om al iertării și al dragostei părintești
Într-o epocă marcată de răzbunări și cruzimi, Ștefan cel Mare a dovedit o rară virtute: iertarea. Într-o scrisoare adresată boierului Mihu, care fusese părtaș la uciderea tatălui său, Ștefan scria: „Te-am iertat și toată mânia și ura am alungat-o cu totul din inima noastră”. Această atitudine arată nu doar înțelepciunea sa politică, ci mai ales profunzimea vieții sale duhovnicești.
Totodată, voievodul era cunoscut pentru faptele sale de milostenie. A sprijinit familiile tinere, ostașii răniți, orfanii și văduvele. Despre Burcel, un ostaș rămas fără o mână în luptă, tradiția spune că voievodul i-a dăruit boi, plug și pământ, ca să nu fie silit a ara în zi de sărbătoare cu unelte împrumutate.
Sfârșitul pământesc și începutul veșniciei
În anul 1504, simțindu-și sfârșitul aproape, Ștefan cel Mare i-a chemat pe sfetnici și le-a spus că nu vor putea ține țara cum a făcut-o el. A fost îngropat la Putna, ctitoria sa iubită, înconjurat de jale și plânsul întregului popor. Cronicile vremii spun: „L-a îngropat țara cu multă jale și plângere … Atâta jale era de plângeau toți, ca după un părinte al lor”.
Piatra sa de mormânt, pregătită cu 12 ani înainte, este o mărturie vie a credinței și smereniei sale. La capătul vieții, mărturisea: „Nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinerești n-au putut a mă sminti … ci am întărit pe piatra care este Însuși Hristos”.
Canonizarea și cinstirea sa
Deși poporul l-a cinstit dintotdeauna ca pe un sfânt, canonizarea oficială a avut loc abia în anul 1992, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit pomenirea sa la data de 2 iulie. Mormântul său de la Putna este străjuit de o candelă pururea aprinsă, iar icoana sa este venerată în biserici și în casele credincioșilor.
Astăzi, Ștefan cel Mare și Sfânt rămâne o icoană vie a poporului român: voievod al dreptății, părinte al neamului, ctitor al credinței, rugător și apărător al creștinătății. El este chipul voievodului ideal, care și-a purtat crucea cu bărbăție și smerenie, lăsând o moștenire de neclintit urmașilor săi: credința în Domnul Iisus Hristos și iubirea de neam.
Condacul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare
Glasul 1
Iubind pe Dumnezeu cu adevărat, slăvite Ștefane, sfinte biserici și mănăstiri ai înălțat; pe cei săraci ai ajutat și pe cei greșiți i-ai iertat. Pentru aceste fapte ale tale, Dumnezeu te-a înzestrat cu înțelepciune și putere ca să biruiești pe vrăjmașii țării tale și ai credinței creștinești. Drept aceea, te cinstim și părinte te numim.
Troparul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare
Glasul 1
Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de locașuri sfinte, Ștefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu, să ne izbăvească din nevoi și din necazuri.
Alt tropar, glasul al 2-lea
Neînfricat apărător al dreptei credințe, te-a avut pe tine Biserica lui Hristos, Binecredinciosule Voievod Ștefane, pentru care tot poporul te-a numit mare, bun și sfânt, și te-a cinstit. Drept aceea noi pururea te avem întăritor credinței noastre ortodoxe și al țării ocrotitor, prin rugăciunile tale cele către Dumnezeu.