În istoria Bisericii creștine există numeroase mărturii ale credinței neclintite în Hristos, dar puține sunt atât de impresionante precum jertfa Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia.
Acești ostași ai lui Hristos au arătat lumii întregi că dragostea pentru Dumnezeu este mai puternică decât frica de moarte, decât gerul iernii și decât orice chin al trupului. Prin răbdarea și credința lor, ei au devenit luminători ai credincioșilor și exemple de statornicie în credință.
Contextul istoric al prigoanei
În vremea împărăției necredinciosului împărat Liciniu (308–324), creștinii din Imperiul Roman au fost supuși unor persecuții grele. Împăratul poruncise ca toți creștinii, mai ales cei din armata imperială, să aducă jertfe zeilor păgâni. Cei care refuzau erau pedepsiți cu chinuri și moarte.
În cetatea Sevastia, din Armenia, se afla un voievod numit Agricolae, om crud și înverșunat împotriva creștinilor. În oastea sa slujeau patruzeci de soldați viteji, cunoscuți pentru curajul lor în lupte și pentru credința lor puternică în Hristos. Acești ostași nu erau doar războinici pricepuți, ci și bărbați evlavioși, cunoscători ai Sfintelor Scripturi.
Printre ei se aflau Chirion, Candid și Domnos, care, împreună cu ceilalți camarazi ai lor, formau o ceată unită prin credință și prietenie.
Chemarea la jertfă idolilor
Când voievodul Agricolae a aflat că acești ostași sunt creștini, i-a chemat înaintea sa și le-a poruncit să aducă jertfă idolilor. El le-a vorbit cu prefăcută bunăvoință, spunând:
„Precum în războaie ați fost cu un suflet și un cuget și v-ați arătat vitejia, tot așa și acum să arătați supunerea voastră față de legile împărătești și să jertfiți zeilor.”
Sfinții ostași i-au răspuns cu îndrăzneală:
„Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat și am biruit pe vrăjmași, cu atât mai mult ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte, Hristos.”
Voievodul le-a pus înainte două posibilități: ori să jertfească zeilor și să primească cinste și daruri, ori să fie lipsiți de rangul militar și supuși la chinuri. Dar mucenicii nu s-au clintit.
Ei au spus simplu:
„Despre ceea ce ne este nouă de folos se îngrijește Domnul.”
Furios, Agricolae a poruncit să fie aruncați în temniță.
Rugăciunea din temniță
În temniță, sfinții s-au rugat neîncetat lui Dumnezeu. Au căzut în genunchi și au început să cânte psalmi, spunând:
„Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălășlui.”
Toată noaptea au petrecut în rugăciune și cântare. La miezul nopții li s-a arătat Domnul, care i-a întărit spunând:
„Bun este începutul nevoinței voastre, dar cel ce va răbda până în sfârșit acela se va mântui.”
Aceste cuvinte le-au umplut inimile de bucurie și curaj.
Judecata nedreaptă
După câteva zile a venit în cetate un alt voievod, Lisie, iar împreună cu Agricolae i-au adus pe sfinți la judecată. Mulțime mare de oameni s-a adunat pentru a vedea ce se va întâmpla.
Judecătorii le-au promis din nou cinste și daruri dacă se vor lepăda de Hristos. Dar Sfântul Candid a răspuns:
„Nu numai cinstea ostășească, ci și trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic nu ne este mai scump decât Hristos, Dumnezeul nostru.”
Atunci slujitorii au început să arunce cu pietre asupra lor. Dar Dumnezeu a făcut o minune: pietrele se întorceau și îi loveau chiar pe cei ce le aruncau. O piatră aruncată de voievod s-a întors și l-a lovit în obraz.
Văzând aceasta, mucenicii s-au întărit și mai mult în credință.
Osânda la lacul înghețat
Neputând să-i înduplece, voievodul a dat o pedeapsă cumplită. Sfinții aveau să fie duși dezbrăcați într-un lac înghețat din apropierea cetății Sevastia, în mijlocul iernii.
Pe malul lacului fusese pregătită o baie caldă, pentru ca dacă vreunul dintre mucenici ar fi cedat și ar fi acceptat să jertfească idolilor, să iasă din apă și să se încălzească.
Sfinții au fost dezbrăcați de haine și duși spre lac. Înainte de a intra în apa înghețată, se încurajau unii pe alții spunând:
„Nu de haine ne dezbrăcăm, ci de omul cel vechi. Aspră este iarna, dar dulce este Raiul.”
Apoi au intrat în apă cu bucurie, ca niște ostași care pornesc spre biruință.
Căderea unuia și minunea lui Dumnezeu
Gerul era cumplit. Vântul sufla puternic, iar trupurile mucenicilor înghețau în apa lacului. La un moment dat, unul dintre ei, nemaiputând răbda frigul, a ieșit din apă și a alergat spre baia caldă.
Dar abia atingând pragul băii, a căzut mort. Astfel, din cei patruzeci, rămăseseră treizeci și nouă. Dar Dumnezeu avea să împlinească din nou numărul lor.
Convertirea străjerului Aglaie
În timpul nopții, o lumină cerească a strălucit peste mucenici. Gerul s-a îmblânzit, iar apa lacului s-a încălzit. Străjerul temniței, numit Aglaie, a văzut o minune uimitoare: deasupra mucenicilor se coborau din cer cununi strălucitoare, dar erau numai treizeci și nouă. Înțelegând că unul dintre mucenici căzuse din ceata lor, Aglaie s-a umplut de credință.
S-a dezbrăcat de haine și a alergat spre lac, strigând:
„Și eu sunt creștin!”
A intrat în apă alături de mucenici și s-a rugat:
„Doamne, numără-mă și pe mine în ceata lor și învrednicește-mă să pătimesc pentru Tine!”
Astfel, numărul mucenicilor s-a împlinit din nou: patruzeci.
Moartea mucenicilor
A doua zi dimineață, tiranii au venit la lac și au văzut că mucenicii încă trăiesc. Mâniindu-se, au poruncit să li se zdrobească picioarele cu ciocane.
În acea vreme, mama unuia dintre mucenici, tânărul Meliton, stătea lângă el și îl încuraja:
„Fiul meu, rabdă puțin și vei fi desăvârșit. Hristos este cu tine!”
Mucenicii și-au dat sufletele lui Dumnezeu rostind cuvintele psalmului:
„Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul și pământul.”
Arderea trupurilor și descoperirea moaștelor
Trupurile mucenicilor au fost arse, iar oasele lor aruncate într-un râu, astfel încât creștinii să nu le poată cinsti. Dar Dumnezeu nu a îngăduit să piară rămășițele sfinților. După trei zile, ei s-au arătat în vis episcopului Petru al Sevastiei și i-au spus să meargă noaptea la râu și să le adune oasele.
Când episcopul a ajuns acolo, a văzut o minune: oasele mucenicilor străluceau în apă ca niște stele. Astfel au fost adunate și așezate cu cinste.
Pilda credinței lor
Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia sunt pentru creștini un simbol al unității și al statorniciei în credință. Ei au rămas împreună până la sfârșit, întărindu-se unii pe alții în suferință.
Prin jertfa lor au arătat că dragostea pentru Hristos este mai puternică decât orice chin și că răbdarea în credință aduce cununa vieții veșnice.
Pomenirea lor se face în fiecare an la 9 martie, când credincioșii își amintesc de vitejia lor duhovnicească și se roagă lui Dumnezeu să le dăruiască aceeași statornicie în credință.
Astfel, acești patruzeci de ostași ai lui Hristos strălucesc în Biserică asemenea unor stele luminoase, mărturisind prin viața și moartea lor că adevărata biruință nu este cea din războaiele lumii, ci biruința credinței în Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru.
Troparul Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia
Glasul 1
Pentru durerile pe care sfinţii le-au pătimit pentru Tine, Milostiv fii, Doamne şi te rugăm vindecă toate durerile noastre, Iubitorule de oameni.
Condacul Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia
Glasul 6
Împlinind rânduiala…
Toată oştirea lumii părăsind-o, de Stăpânul Cel din ceruri v-aţi lipit, purtătorilor de biruinţă ai Domnului, sfinţilor patruzeci de mucenici. Că, prin foc şi prin apă trecând, fericiţilor, după vrednicie aţi primit mărire din ceruri şi mulţime de cununi.