În istoria mântuirii omului există două momente de mare însemnătate legate de Turnul Babel și limbile de foc ale Cincizecimii.
La prima vedere, aceste două evenimente par opuse. La Babel, limbile au devenit pricină de dezbinare și confuzie; la Cincizecime, limbile de foc au devenit izvor de unitate și comuniune. Înțelepciunea lui Dumnezeu a lucrat însă prin amândouă spre binele omenirii.
Sfânta Scriptură ne arată că omul, atunci când se îndepărtează de Dumnezeu și se lasă condus de mândrie, ajunge la dezbinare și cădere. În schimb, atunci când primește harul Duhului Sfânt, omul se ridică din nou la unitatea iubirii și a adevărului.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că odinioară limbile au despărțit popoarele, iar acum limbile de foc le-au unit din nou în credință și dragoste. Acest adevăr descoperă lucrarea minunată a lui Dumnezeu, Care transformă pedeapsa în binecuvântare și dezbinarea în comuniune sfântă.
Turnul Babel, simbolul mândriei omenești
Cartea Facerii ne vorbește despre oamenii care, după potop, s-au adunat într-un singur loc și au hotărât să construiască un turn până la cer:
„Şi au zis iarăşi: «Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!».”(Facerea 11, 4)
La început, unirea lor părea un lucru bun. Ei vorbeau aceeași limbă și aveau același gând. Dar această unitate nu era zidită pe ascultarea de Dumnezeu, ci pe mândrie și slavă deșartă. Oamenii voiau să ajungă la cer prin propriile puteri, fără Dumnezeu.
Turnul Babel devine astfel simbolul civilizației construite fără Dumnezeu. Omul căzut caută mereu să se înalțe singur, să-și facă nume mare și să se considere stăpân al lumii. Însă orice construcție întemeiată pe mândrie este sortită prăbușirii.
Sfânta Scriptură spune:
„Şi a zis Domnul: «Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă.”(Facerea 11, 6)
Dumnezeu nu pedepsește unitatea în sine, ci unirea păcătoasă, unitatea lipsită de adevăr și smerenie. De aceea, El amestecă limbile oamenilor, iar aceștia nu se mai înțeleg între ei.
„De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.”(Facerea 11, 9)
Prin această despărțire, Dumnezeu a oprit răspândirea răului. Limbile au devenit semnul dezbinării, al neînțelegerii și al depărtării dintre oameni.
Dezbinarea lumii prin păcat
Evenimentul de la Babel nu este doar o istorie veche, ci o imagine a lumii căzute în păcat. Ori de câte ori omul se pune pe sine în locul lui Dumnezeu, apar dezbinările, conflictele și neînțelegerile.
Păcatul rupe legătura dintre om și Dumnezeu, dar și dintre oameni. Mândria este rădăcina tuturor dezbinărilor. Din ea se nasc invidia, ura, egoismul și dorința de stăpânire.
Vedem și astăzi că oamenii vorbesc aceeași limbă, dar nu se mai înțeleg sufletește. Există multe cuvinte, dar puțină comuniune. Există multe mijloace de comunicare, dar tot mai multă singurătate. Aceasta este consecința păcatului.
Sfântul Apostol Iacov spune:
„De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?”(Iacov 4, 1)
Lumea despărțită de Dumnezeu rămâne o lume a Babelului, în care oamenii nu mai pot ajunge la adevărata unitate.
Pogorârea Duhului Sfânt, începutul unirii celei noi
În contrast cu Babelul, praznicul Cincizecimii aduce o minune cu totul nouă. După Înălțarea Domnului, Apostolii erau adunați împreună în Ierusalim, rugându-se în unitate și smerenie. Atunci Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei:
„Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei.”(Faptele Sfinților Apostoli 2, 3)
Nu întâmplător Duhul Sfânt Se arată în chip de limbi. Aceasta era o amintire a Babelului și, în același timp, vindecarea lui.
La Babel, limbile au despărțit popoarele; la Cincizecime, limbile de foc au unit din nou omenirea în Hristos. Apostolii au început să vorbească în diferite limbi, iar oamenii veniți din multe neamuri îi înțelegeau fiecare în limba sa.
„Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?”(Faptele Sfinților Apostoli 2, 8)
Aceasta era lucrarea Duhului Sfânt: refacerea unității pierdute prin păcat. Dar noua unitate nu se mai întemeia pe mândria omenească, ci pe credință, iubire și smerenie.
Biserica devine astfel opusul Babelului. Dacă turnul era ridicat de jos în sus, prin puterea omului, Biserica este zidită de sus în jos, prin harul lui Dumnezeu.
Limbile de foc și curățirea sufletului
Sfântul Ioan Gură de Aur explică de ce limbile Duhului Sfânt erau „ca de foc”. Focul simbolizează curățirea și sfințirea sufletului omenesc.
Omul creat de Dumnezeu era bun și curat, asemenea unui ogor roditor. Însă prin păcat, sufletul s-a umplut de spini și buruieni. Patimile au acoperit frumusețea chipului dumnezeiesc din om.
Așa cum spune Mântuitorul:
„Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.”(Matei 15, 19)
Duhul Sfânt vine ca un foc care arde spinii păcatului și pregătește sufletul pentru roadele virtuții. Acest foc nu distruge omul, ci îl curățește și îl luminează.
În ziua Cincizecimii, Apostolii au fost transformați din oameni fricoși în propovăduitori neînfricați ai Evangheliei. Petru, care înainte se lepădase de Hristos, predică acum cu putere înaintea mulțimilor.
Harul Duhului Sfânt poate schimba și astăzi sufletul omului. El curăță inima, luminează mintea și întărește voința spre bine.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Duhul să nu-l stingeţi.”(I Tesaloniceni 5, 19)
Aceasta înseamnă că omul trebuie să păstreze vie lucrarea harului prin rugăciune, pocăință și viață curată.
Adevărata unitate a oamenilor
Lumea modernă caută mereu unitatea între oameni, dar adesea fără Dumnezeu. Se vorbește despre pace, fraternitate și solidaritate, însă fără pocăință și adevăr nu poate exista unitate durabilă.
Unitatea adevărată nu se realizează prin constrângere sau interese comune, ci prin Duhul Sfânt. Numai Dumnezeu poate uni inimile oamenilor.
Mântuitorul S-a rugat Tatălui:
„Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”(Ioan 17, 21)
Această unitate este taina Bisericii. În Biserică există multe popoare, limbi și culturi, dar toți sunt uniți în aceeași credință și în același Hristos.
Cincizecimea arată că Evanghelia este pentru toate neamurile. Dumnezeu nu desființează diversitatea limbilor și popoarelor, ci le sfințește și le unește în iubire.
Limbajul iubirii și al sfințeniei
Există o limbă pe care o înțeleg toți oamenii: limba iubirii creștine. Sfinții au vorbit această limbă prin viața lor curată și prin jertfelnicia lor.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.”(I Corinteni 13, 1)
Fără iubire, orice cuvânt devine gol. Limbile de foc ale Duhului Sfânt sunt și simbolul iubirii dumnezeiești care încălzește inimile.
Atunci când omul trăiește în har, el devine purtător al păcii și al unității. În familie, în societate și în Biserică, creștinul este chemat să aducă împăcare și lumină.
Turnul Babel și limbile de foc reprezintă două drumuri ale omenirii: drumul mândriei și al dezbinării, respectiv drumul smereniei și al unirii în Dumnezeu
La Babel, oamenii au vrut să ajungă la cer fără Dumnezeu și au fost împrăștiați. La Cincizecime, Apostolii au primit pe Dumnezeu în inimile lor și au unit lumea prin Evanghelie.
Duhul Sfânt continuă și astăzi să lucreze în Biserică, curățind sufletele și adunând pe oameni în iubirea lui Hristos. Fiecare creștin este chemat să lase focul harului să ardă spinii păcatului și să rodească fapte bune.
Astfel, limbile care odinioară au adus dezbinare devin acum limbi ale adevărului, ale rugăciunii și ale iubirii dumnezeiești. În Hristos, oamenii nu mai sunt despărțiți, ci devin frați, uniți în aceeași credință și în aceeași nădejde a Împărăției lui Dumnezeu