Omul a fost creat pentru comuniune, pentru iubire și pentru apropiere de Dumnezeu.
Încă din primele pagini ale Sfintei Scripturi vedem că singurătatea omului nu era potrivită pentru viața pământească:
„Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el».” (Facerea 2, 18).
Cu toate acestea, există o singurătate binecuvântată, o singurătate care nu înseamnă abandon, ci apropiere de Dumnezeu. Aceasta este singurătatea monahului, a omului care părăsește zgomotul lumii pentru a-L căuta pe Hristos.
În lumea de astăzi, mulți oameni se tem de singurătate. Ea este privită ca o lipsă, ca o suferință sau ca o pedeapsă. Totuși, Sfinții Părinți au arătat că există și o singurătate sfântă, în care omul descoperă adevărata pace și adevărata libertate. În singurătate, omul nu mai stă față în față cu lumea, ci față în față cu propria conștiință și cu Dumnezeu.
Monahismul ortodox a fost întotdeauna o mărturie vie a acestei chemări către adâncul sufletului. Pustnicii și nevoitorii au fugit de slavă, de bogății și de plăcerile trecătoare, alegând să trăiască singuri pentru a dobândi împărăția cerurilor. Un astfel de exemplu este Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare, unul dintre cei mai mari pustnici ai Egiptului.
Singurătatea omului și căutarea sensului
Omul se naște și moare singur. Când vine pe lume, pruncul plânge de teamă și neputință, iar la plecarea din această viață omul simte aceeași cutremurare înaintea necunoscutului. Între aceste două momente, fiecare om își poartă singurătatea într-un fel sau altul.
Unii oameni aleg singurătatea din egoism, pentru a nu împărți viața cu ceilalți. Alții ajung singuri din cauza răutății lumii sau a dezamăgirilor. Dar există și oameni care aleg singurătatea din iubire pentru Dumnezeu. Aceștia sunt monahii și pustnicii care, asemenea Apostolilor, au lăsat toate pentru a-I urma lui Hristos.
Mântuitorul spune:
„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” (Matei 10, 37).
Aceste cuvinte nu îndeamnă la dispreț față de familie, ci arată că iubirea pentru Dumnezeu trebuie să fie mai presus de orice iubire pământească.
Adevărata singurătate nu înseamnă lipsa oamenilor, ci lipsa lui Dumnezeu din inimă. Sunt oameni înconjurați de mulți prieteni, dar care trăiesc într-o pustietate sufletească dureroasă. Și sunt oameni care trăiesc singuri în chilie sau în pustie, dar au inima plină de pace și de lumină dumnezeiască.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte.” (Filipeni 4, 13).
Aceasta este puterea celor care trăiesc în singurătate pentru Dumnezeu: ei nu sunt niciodată cu adevărat singuri.
Monahismul, chip al vieții îngerești
Monahismul ortodox este una dintre cele mai mari bogății ale Bisericii. El reprezintă o viață de jertfă, rugăciune și lepădare de sine. Monahul nu fuge de oameni din ură, ci din dorința de a se apropia mai mult de Dumnezeu și de a se ruga pentru lume.
În pustie, monahul descoperă adevărul despre sine. Fără zgomotul lumii, fără laude și fără distracții, omul vede mai limpede propriile păcate și propria neputință. De aceea, singurătatea monahală este grea și nu poate fi purtată fără harul lui Dumnezeu.
Domnul Hristos Însuși Se retrăgea adesea în locuri pustii pentru rugăciune:
„Iar El Se retrăgea în locuri pustii şi Se ruga.” (Luca 5, 16).
Dacă Fiul lui Dumnezeu a ales liniștea rugăciunii, cu atât mai mult omul are nevoie de clipe de tăcere și reculegere.
Părinții pustiei spuneau că liniștea este începutul curățirii sufletului. În liniște, omul își vede gândurile, își descoperă slăbiciunile și învață să se roage curat. În singurătate, omul nu mai poate ascunde nimic nici de sine, nici de Dumnezeu.
Monahismul este numit adesea „viață îngerească”, deoarece monahii încearcă să trăiască încă de pe pământ după modelul îngerilor: în curăție, ascultare și neîncetată slăvire a lui Dumnezeu.
Sfântul Onufrie cel Mare, omul singur cu Dumnezeu
Unul dintre cei mai mari pustnici ai creștinătății este Sfântul Onufrie cel Mare. El a trăit în pustia Egiptului și s-a nevoit zeci de ani departe de lume, în post, rugăciune și smerenie.
Viața lui a fost una de nevoință aspră. Timp de aproximativ șaizeci de ani nu a văzut față de om, petrecând singur în pustie. Se hrănea din roadele unui smochin și bea apă dintr-un izvor săpat chiar de mâinile sale. Dar adevărata lui hrană era rugăciunea și apropierea de Dumnezeu.
Mulți s-ar întreba cum poate rezista un om unei asemenea singurătăți. Răspunsul îl găsim în harul lui Dumnezeu. Pentru omul lumesc, pustia este un loc al fricii și al tristeții. Pentru omul duhovnicesc, pustia devine locul întâlnirii cu Dumnezeu.
Sfântul Onufrie avea mereu în minte cuvintele Sfântului Antonie cel Mare:
„Iadul există cu adevărat, dar numai pentru mine singur”.
Această smerenie profundă îl făcea să se considere cel mai păcătos dintre oameni. Sfinții nu se vedeau pe ei înșiși mari și vrednici, ci mici și nevrednici înaintea lui Dumnezeu.
Despre astfel de oameni vorbește Psalmistul David când spune:
„Fericit bărbatul, care n‑a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul hulitorilor n‑a șezut;” (Psalmul 1, 1).
Pustnicii s-au depărtat de păcat pentru a se uni cu Dumnezeu prin rugăciune curată.
Când Sfântul Onufrie a trecut la Domnul, coliba lui s-a prăbușit, smochinul s-a uscat, iar izvorul a secat. Prin aceasta, Dumnezeu a arătat cât de trecătoare sunt toate cele pământești. Nimic nu rămâne veșnic în lumea aceasta: nici bogăția, nici slava, nici chiar singurătatea pustnicului.
Singurătatea și mântuirea sufletului
În fața lui Dumnezeu, fiecare om este singur. La Spovedanie, omul nu poate merge cu familia, cu prietenii sau cu averea sa. El vine singur înaintea lui Hristos, purtând doar povara faptelor sale.
La fel se întâmplă și în clipa morții.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară;” (I Timotei 6, 7).
Omul vine gol pe lume și pleacă la fel.
Această realitate ar trebui să-l facă pe creștin să privească altfel viața. Dacă toate sunt trecătoare, atunci singurul lucru care contează cu adevărat este relația noastră cu Dumnezeu.
Singurătatea poate deveni un timp al rugăciunii și al pocăinței. În loc să fugim mereu de liniște, ar trebui să învățăm să petrecem măcar câteva clipe în tăcere înaintea lui Dumnezeu. În liniște, sufletul începe să audă glasul conștiinței și chemarea harului.
Mântuitorul spune:
„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20).
Dumnezeu nu forțează niciodată inima omului, ci așteaptă ca omul să-I deschidă în liniște și smerenie.
Singurătatea poate fi o suferință, dar poate deveni și o binecuvântare
Totul depinde de felul în care omul o trăiește. Fără Dumnezeu, singurătatea devine apăsătoare și întunecată. Cu Dumnezeu, ea se transformă în pace, rugăciune și lumină.
Viețile sfinților pustnici ne arată că adevărata împlinire nu vine din lucrurile trecătoare ale lumii, ci din apropierea de Hristos. Sfântul Onufrie cel Mare a trăit zeci de ani singur în pustie, dar sufletul lui era plin de bogăția harului dumnezeiesc.
Și noi, creștinii de astăzi, avem nevoie de momente de liniște și rugăciune. Chiar dacă trăim în lume, între oameni și responsabilități, trebuie să găsim timp pentru întâlnirea cu Dumnezeu în cămara inimii noastre.
Acolo, în tăcerea sufletului, omul descoperă că nu este niciodată singur, pentru că Dumnezeu este aproape de cei care Îl caută cu sinceritate și smerenie.