În viața duhovnicească, există anumite semne lăuntrice care trădează starea inimii omului.
Unele sunt vizibile și ușor de recunoscut, dar altele se ascund sub aparențe de dreptate, de moralitate sau chiar de râvnă religioasă. Un astfel de semn, profund și periculos, este înclinarea spre smintire. După cum arată Sfântul Ignatie Briancianinov, „înclinarea spre a te sminti este o boală grea a sufletului, este semnul fariseismului”.
Această afirmație ne provoacă să privim mai atent înlăuntrul nostru. De multe ori, credem că smintirea noastră este justificată, că vedem clar greșelile altora și că reacția noastră este una dreaptă. Totuși, Sfânta Evanghelie ne descoperă o realitate diferită: nu păcătoșii sunt cei care se smintesc, ci fariseii. Iar aceasta trebuie să ne pună pe gânduri.
Ce este smintirea și de unde izvorăște
Smintirea nu este doar o simplă tulburare sufletească. Ea este o reacție interioară de respingere, de judecată și de condamnare față de aproapele. În spatele ei se ascunde, de cele mai multe ori, mândria, acea patimă subtilă care îl face pe om să se creadă mai bun, mai drept, mai curat decât ceilalți.
Mântuitorul ne avertizează asupra pericolului judecării aproapelui:
„Nu judecați, ca să nu fiți judecați;” (Matei 7, 1)
Cel care se smintește vede păcatul altuia, dar nu-l vede pe al său. Își îndreaptă privirea spre greșelile aproapelui, ignorând propria nevoie de pocăință. Astfel, smintirea devine o piedică în calea mântuirii, pentru că îl rupe pe om de smerenie și de iubire.
Domnul Iisus Hristos nu Se smintește de păcătoși
Privind în Sfintele Evanghelii, observăm un lucru uimitor: Domnul nostru Iisus Hristos nu Se sminteste niciodată de păcătoși. Deși este fără de păcat, deși vede limpede toate fărădelegile oamenilor, El nu reacționează cu dispreț sau condamnare, ci cu milă și iubire.
El stă la masă cu vameșii și păcătoșii, lucru care scandaliza pe farisei:
„Şi fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” (Luca 15, 2)
În loc să se smintescă, Domnul Iisus Hristos caută să-i ridice pe cei căzuți.
Femeia păcătoasă care Îi spală picioarele cu lacrimi nu este respinsă, ci iertată:
„De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte.” (Luca 7, 47)
Aceasta este diferența fundamentală dintre Dumnezeu și omul stăpânit de fariseism: Dumnezeu vede păcatul, dar caută mântuirea păcătosului; omul mândru vede păcatul și condamnă persoana.
Fariseii și boala smintirii
Dacă Domnul Iisus Hristos nu Se sminteste, fariseii, dimpotrivă, se smintesc mereu. Ei nu pot primi adevărul, pentru că sunt orbiți de propria lor dreptate aparentă.
Evanghelia ne arată numeroase situații în care fariseii se scandalizează:
- Se smintesc că Domnul Iisus Hristos vindecă în zi de sâmbătă,
- Se smintesc că iartă păcatele,
- Se smintesc că vorbește cu păcătoșii.
În cele din urmă, smintirea lor atinge culmea: Îl resping pe Însuși Dumnezeu întrupat.
„Şi se sminteau întru El. Iar Iisus le-a zis: Nu este proroc dispreţuit decât în patria lui şi în casa lui.” (Matei 13, 57)
Această smintire nu este una nevinovată. Ea duce la împietrirea inimii și, în final, la răstignirea lui Hristos. Fariseii ajung să-L osândească pe Cel fără de păcat și să-L dea morții pe cruce, între doi tâlhari.
Smintirea, o boală a sufletului
Sfântul Ignatie Briancianinov numește smintirea „o boală grea a sufletului”. Această expresie nu este întâmplătoare.
Ca orice boală, smintirea:
- începe subtil,
- se dezvoltă în timp,
- distruge sănătatea duhovnicească.
Ea se hrănește din gânduri rele, din suspiciune și din lipsa dragostei. Omul care se smintește ajunge să trăiască într-o permanentă nemulțumire și critică. Nimic nu-i mai pare bun, nimeni nu-i mai pare vrednic.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă:
„Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.” (1 Corinteni 13, 5-6)
Unde este dragoste adevărată, nu există smintire. Unde există smintire, dragostea lipsește sau este slăbită.
Cum putem birui smintirea
Lupta cu smintirea este o lucrare duhovnicească esențială. Ea cere atenție, sinceritate și dorință de schimbare.
a) Cercetarea inimii
Primul pas este să ne cercetăm pe noi înșine. De fiecare dată când ne smintim de cineva, să ne întrebăm: de ce mă tulbur? Ce spune aceasta despre mine?
„De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7, 3)
b) Cultivarea smereniei
Smerenia este antidotul fariseismului. Omul smerit nu se grăbește să judece, pentru că își cunoaște propriile slăbiciuni.
c) Privirea evanghelică asupra aproapelui
Trebuie să învățăm să vedem în fiecare om nu doar păcatele, ci și chipul lui Dumnezeu. Aceasta schimbă radical modul în care reacționăm.
d) Rugăciunea pentru cei care ne smintesc
În loc să judecăm, suntem chemați să ne rugăm. Aceasta curățește inima și aduce pace.
„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,” (Matei 5, 44)
Pericolul fariseismului în viața noastră
Fariseismul nu este doar o problemă a trecutului. El există și astăzi, în forme subtile.
Se manifestă atunci când:
- ne considerăm mai buni decât alții,
- ne scandalizăm ușor,
- punem accent pe exterior, nu pe inimă,
- judecăm fără milă.
Domnul ne avertizează:
„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia.” (Matei 23, 27)
Aceste cuvinte nu sunt doar pentru cei de atunci, ci pentru fiecare dintre noi. Ele ne cheamă la trezvie și la pocăință.
Smintirea nu este un semn al dreptății, ci al bolii sufletești
Ea trădează o inimă lipsită de smerenie și de iubire. În lumina Sfintei Evanghelii, vedem clar că nu păcătoșii sunt cei care se smintesc, ci fariseii.
Domnul nostru Iisus Hristos ne arată o altă cale: calea milei, a răbdării și a iubirii. El nu Se smintește de noi, deși păcatele noastre sunt multe. În schimb, ne cheamă la pocăință și ne oferă iertare.
Să luăm aminte, așadar, la inima noastră. Să luptăm cu smintirea prin cugetare duhovnicească, prin smerenie și prin rugăciune. Și să ne amintim mereu că adevărata credință nu judecă, ci iubește.
Astfel, vom evita semnul fariseismului și vom păși pe calea mântuirii, urmând exemplul desăvârșit al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.