În rândul sfinților monahi ai Athosului, a căror viețuire a fost plăcută lui Dumnezeu, se numără cu cinste și Sfinții Cuvioși Dionisie și Dometie. Dacă primul a rămas cunoscut ca întemeietor al Mănăstirii Dionisiu, așezământ monahal ce strălucește până astăzi în partea apuseană a Sfântului Munte Athos, celălalt a fost prietenul, sprijinul și împreună-nevoitorul său, împărtășind cu el același dor sfânt și râvnă pentru cele ale lui Dumnezeu.
Nașterea și chemarea cerească a Sfântului Dionisie
Sfântul Dionisie s-a născut în anul 1316 în satul Korița (sau Horison) din regiunea Kastoria, într-o familie simplă, de țărani binecredincioși. Crescut în evlavie și dragoste de Dumnezeu, copilul Dionisie a dovedit încă de mic o înclinație deosebită spre cele sfinte. Avea un suflet însetat de rugăciune, liniște și înțelepciune cerească, iar mintea sa curată și înțeleaptă se pleca cu smerenie la cugetările duhovnicești.
Fratele său mai mare, Teodosie, l-a precedat în căutarea vieții monahale. Plecat la Constantinopol și format în cugetele cele înalte ale Părinților Bisericii, acesta a ajuns în cele din urmă egumenul Mănăstirii Filotheu din Sfântul Munte Athos. Auzind despre nevoințele și sfințenia fratelui său, Dionisie a dorit și el să urmeze aceeași cale. Venind în Sfântul Munte Athos, a fost primit în obștea de la Filotheu, sub ascultarea fratelui său Teodosie. Aici, în această oază de liniște și rânduială duhovnicească, tânărul Dionisie a primit tunderea în monahism, a fost hirotonit diacon și apoi preot, dobândind repede o statură duhovnicească aleasă.
Asceză și descoperire cerească
Doritor de și mai multă liniște și curățire sufletească, Sfântul Dionisie s-a retras într-o peșteră din sudul Athosului, în locul numit „Micul Athon”. Aici a dus o viață deosebit de aspră între anii 1347 și 1350, neconsumând nicio mâncare gătită și trăind într-o nevoință asemănătoare marilor asceți ai pustiei. Viața lui strălucea asemenea îngerilor și atrăgea în jurul lui alți iubitori de Dumnezeu, pe care îi povățuia cu blândețe și discernământ.
Sfântul era nu doar un pustnic, ci și un păstor de suflete. Mulți laici veneau la el pentru spovedanie, sfat și mângâiere duhovnicească. Harul lui Dumnezeu lucra prin el, fiind izvor de înțelepciune și luminare pentru toți cei care se apropiau cu credință. Într-o noapte, în timpul privegherii, Sfântul Dionisie a avut o descoperire dumnezeiască ce i-a insuflat dorința de a zidi o mănăstire închinată Sfântului Ioan Botezătorul.
Întemeierea Mănăstirii Dionisiu
Pentru a-și împlini această chemare cerească, Dionisie a plecat din nou în Trapezunt, unde fratele său Teodosie devenise între timp Mitropolit. Împreună au mers la împăratul Alexie al III-lea Comnenul, care i-a primit cu mare cinste. Împăratul a fost atât de mișcat de viața și planul Sfântului, încât nu doar că a oferit sprijin financiar, dar a emis și un hrisov de întemeiere al noii mănăstiri, cu o singură cerință: ca numele său să fie pomenit neîncetat la Sfântul Altar.
În anul 1380, pe locul luminat în chip minunat de Dumnezeu, a fost înălțată Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, cunoscută astăzi sub numele ctitorului ei, Mănăstirea Dionisiu. Așezământul a devenit în scurt timp un bastion al vieții duhovnicești, al rugăciunii și nevoinței. Din păcate, nu după mult timp, mănăstirea a fost jefuită și distrusă de pirați. Neînfricat și stăruitor, Dionisie a plecat pentru a treia oară la Trapezunt, cerând din nou ajutor. Acolo a și adormit întru Domnul, în anul 1388, cunoscându-și dinainte sfârșitul. Avea 72 de ani.
Moștenirea duhovnicească și sfințenia vieții
Sfântul Dionisie a fost un om al ascultării, al discernământului și al dragostei pentru Dumnezeu și aproapele. Moaștele sale s-au arătat izvorâtoare de minuni, iar icoana Maicii Domnului „a Laudei”, dăruită de împăratul Alexie, se păstrează și astăzi în mănăstirea sa, fiind o comoară de preț a monahismului athonit.
Viața sa a fost consemnată de ieromonahul Mitrofan și se păstrează în codexul mănăstirii, iar mai recent, monahul Gherasim Mikragiannanitul a compus o slujbă nouă în cinstea sa. Pomenirea Sfântului Dionisie are loc în fiecare an la 25 iunie, imediat după hramul mănăstirii, chiar dacă adormirea sa a avut loc la 25 februarie.
Sfântul Dometie, prieten, ucenic și împreună-nevoitor
Alături de acest stâlp duhovnicesc al Athosului a trăit și Sfântul Cuvios Dometie, un prieten și ucenic apropiat al Cuviosului Dionisie. Despre viața sa s-au păstrat mai puține amănunte, însă tradiția athonită îl păstrează în amintire ca pe un vas ales al Duhului Sfânt, împreună-lucrător cu Dionisie în ctitorirea și întărirea vieții de obște.
Dometie a fost un monah blând, înțelept, ascet și neclintit în credință, un suflet luminat de rugăciune și dragoste. A împărțit cu Dionisie nu doar liniștea pustnicească, ci și durerile ridicării mănăstirii, grija pentru obște și dragostea față de frați. Împreună s-au jertfit pentru luminarea celor ce veneau să-și aline sufletul în sânul mănăstirii.
Sfântul Dometie, asemenea lui Dionisie, a fost un mare rugător și povățuitor duhovnicesc, un monah care nu căuta slava lumii, ci doar lumina cea neînserată a Domnlui Iisus Hristos. Deși nu a lăsat în urmă o operă ctitoricească, prin viața sa a fost o temelie nevăzută a zidirii duhovnicești din Muntele Athos.
Lumini în Muntele cel Sfânt
Sfântul Munte Athos a fost și rămâne Grădina Maicii Domnului, unde floarea sfințeniei a înflorit în multe chipuri. Sfinții Cuvioși Dionisie și Dometie sunt doi astfel de muguri aleși ai acestei Grădini, care au răspândit mireasmă de rugăciune, înțelepciune și nevoință.
Viața lor ne învață că adevărata zidire a sufletului începe cu defăimarea bunătăților trecătoare și dorirea celor veșnice. Nevoința lor ne amintește că, în lupta cu sinele și cu ispitele, cel ce rabdă cu credință și dragoste, primește har, luminare și, mai presus de toate, loc în Împărăția cerurilor.
Astăzi, Mănăstirea Dionisiu, ctitorită de Sfântul Dionisie și păzită cu rugăciunile prietenului său Dometie, continuă să strălucească între cele douăzeci de lavre athonite. Aici se păstrează cu evlavie icoana Maicii Domnului „a Laudei”, hrisovul împărătesc și cinstirea celor doi sfinți, care s-au făcut pe sine jertfă vie lui Hristos.