„Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi, să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Într-un cuvânt, primește această scurtă poruncă: iubește și fă ce vrei!”
Aceste cuvinte ale Fericitului Augustin au rămas peste veacuri una dintre cele mai profunde definiții ale vieții creștine. La prima vedere, expresia „Iubește și fă ce vrei!” poate părea surprinzătoare sau chiar periculoasă. Unii ar putea înțelege că omul este liber să facă orice îi trece prin minte, atâta timp cât invocă iubirea. Însă sensul autentic este cu totul altul.
Fericitul Augustin vorbește despre iubirea adevărată, curată, jertfelnică, aceea care izvorăște din Dumnezeu. Când inima omului este cu adevărat plină de această iubire, toate faptele sale vor purta pecetea binelui. Omul nu mai acționează din egoism, mândrie sau răzbunare, ci din dorința sinceră de a împlini voia lui Dumnezeu și de a-i sluji pe cei din jur.
Întreaga învățătură a Bisericii Ortodoxe se sprijină pe această realitate. Dumnezeu este iubire, iar omul este chemat să devină asemenea Lui prin iubire. De aceea, orice virtute, orice nevoință și orice faptă bună își găsesc valoarea doar atunci când sunt însuflețite de dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele.
Dumnezeu este izvorul iubirii
Sfânta Scriptură ne spune limpede:
„Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (I Ioan 4, 8).
Nu spune doar că Dumnezeu iubește, ci că El Însuși este iubirea desăvârșită. Tot ceea ce face Dumnezeu pentru lume izvorăște din această iubire fără margini.
Crearea omului, purtarea de grijă față de întreaga făptură, răbdarea față de păcatele noastre și, mai ales, Jertfa Mântuitorului Hristos pe Cruce sunt expresii ale iubirii dumnezeiești. Dumnezeu nu ne iubește pentru că am merita, ci pentru că aceasta este însăși firea Sa.
Creștinul este chemat să participe la această iubire. Nu este suficient să admire iubirea lui Dumnezeu sau să vorbească despre ea. El trebuie să o lase să lucreze în propria inimă, transformându-i gândurile, cuvintele și faptele.
Atunci când iubirea lui Dumnezeu locuiește în om, întreaga sa viață capătă un alt sens. Nu mai caută să fie primul, ci să slujească. Nu mai urmărește răzbunarea, ci iertarea. Nu mai caută să câștige lumea, ci să dobândească pacea inimii.
Iubirea schimbă valoarea faptelor
Fericitul Augustin enumeră câteva dintre cele mai obișnuite gesturi ale vieții: tăcerea, vorbirea, mustrarea și iertarea. Toate acestea pot fi bune sau rele, în funcție de motivația inimii.
Există o tăcere care ascunde nepăsarea și lașitatea, dar există și o tăcere care protejează, care evită scandalul și care lasă loc lucrării lui Dumnezeu. Există strigăt care rănește și umilește, dar există și glas ferm care apără adevărul și oprește nedreptatea.
La fel este și cu îndreptarea aproapelui. O mustrare rostită din mândrie nu vindecă pe nimeni. Dimpotrivă, adâncește rănile și naște împotrivire. Însă aceeași observație făcută cu blândețe, cu smerenie și cu dragoste poate deveni începutul schimbării unui suflet.
Iertarea este poate cea mai frumoasă expresie a iubirii. A ierta nu înseamnă a aproba răul, ci a refuza să lași răul să-ți stăpânească inima. Hristos Însuși ne-a dat exemplul suprem atunci când, răstignit pe Cruce, S-a rugat pentru cei care Îl omorau.
În toate aceste situații, ceea ce schimbă valoarea faptelor nu este gestul exterior, ci rădăcina lăuntrică din care acesta izvorăște.
Rădăcina iubirii
Fericitul Augustin spune: „Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieși decât bine.”
Imaginea rădăcinii este deosebit de sugestivă. Nimeni nu vede rădăcina unui copac, însă întreaga lui viață depinde de ea. Frunzele, florile și roadele sunt doar expresia a ceea ce se petrece în adâncul pământului.
La fel este și cu sufletul omului. Faptele noastre sunt roadele unei realități lăuntrice. Dacă rădăcina este hrănită de mândrie, invidie, egoism sau ură, atunci și roadele vor purta aceeași amprentă. Dar dacă rădăcina este iubirea lui Dumnezeu, toate celelalte virtuți vor crește firesc.
De aceea, Biserica pune atât de mare accent pe curățirea inimii. Rugăciunea, postul, spovedania și împărtășirea nu sunt scopuri în sine. Ele sunt mijloace prin care inima se curățește și devine capabilă să iubească asemenea lui Hristos.
Iubirea nu exclude adevărul
În zilele noastre, iubirea este adesea confundată cu tolerarea oricărui comportament sau cu evitarea oricărei confruntări. Însă iubirea creștină nu înseamnă compromis cu păcatul.
Mântuitorul a primit pe fiecare om cu milă și compasiune, dar nu a numit niciodată răul bine. Femeii păcătoase i-a oferit iertare, însă i-a spus: „Mergi și de acum să nu mai păcătuiești.”
Adevărata iubire spune adevărul, însă îl spune cu blândețe și cu dorința sinceră de a-l ajuta pe celălalt. Ea nu urmărește să umilească, să câștige o dispută sau să demonstreze superioritatea proprie.
Sfântul Apostol Pavel îndeamnă:
„Ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos. ” (Efeseni 4, 15)
Aceste două realități nu se exclud, ci se completează. Fără iubire, adevărul poate răni, iar fără adevăr, iubirea își pierde sensul.
Cum putem învăța să iubim?
Iubirea autentică nu apare spontan și nici nu este doar o emoție trecătoare. Ea este rodul unei vieți trăite împreună cu Dumnezeu.
În primul rând, iubirea se cultivă prin rugăciune. Omul care se roagă sincer începe să privească lumea cu ochii lui Hristos. Rugăciunea înmoaie inima și alungă resentimentele.
În al doilea rând, iubirea crește prin iertare. Nimeni nu poate spune că Îl iubește pe Dumnezeu dacă păstrează în inimă ură față de aproapele. Iertarea este uneori dificilă, însă ea eliberează sufletul de povara resentimentului.
În al treilea rând, iubirea se hrănește prin faptele milei. Un cuvânt bun, o vizită la un bolnav, un ajutor oferit discret, o încurajare sinceră sau o rugăciune pentru cineva aflat în necaz sunt gesturi simple prin care iubirea prinde chip concret.
Nu în ultimul rând, iubirea se învață prin smerenie. Omul mândru caută mereu să aibă dreptate. Omul smerit caută mai întâi să iubească.
Măsura tuturor virtuților
Sfântul Apostol Pavel descrie iubirea:
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre prorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; ”(1 Corinteni 13 4-8)
Mai mult decât atât, apostolul afirmă că fără iubire toate celelalte virtuți își pierd valoarea. Chiar dacă cineva ar avea credință puternică, cunoaștere adâncă sau ar face mari jertfe, fără iubire toate acestea sunt lipsite de folos.
Aceasta explică și afirmația lui Augustin. Omul care iubește cu adevărat nu mai are nevoie de o listă interminabilă de reguli, pentru că iubirea însăși îl călăuzește spre bine. Ea îl oprește de la rău și îl îndeamnă către ceea ce este plăcut lui Dumnezeu.
Desigur, această stare nu se dobândește peste noapte. Ea este rezultatul unei vieți întregi de pocăință, rugăciune și luptă duhovnicească. Dar fiecare pas făcut în această direcție îl apropie pe om de asemănarea cu Hristos.
„Iubește și fă ce vrei!” nu este o invitație la libertate fără limite, ci la cea mai înaltă formă de libertate: aceea în care inima este unită cu Dumnezeu
Atunci când rădăcina sufletului este iubirea, toate faptele capătă lumină și sens.
Tăcerea devine înțelepciune. Cuvântul devine mângâiere. Mustrarea devine vindecare. Iertarea devine izbăvire. Viața întreagă se transformă într-o mărturie a prezenței lui Hristos.
Într-o lume marcată de dezbinare, grabă și egoism, creștinul este chemat să fie un purtător al iubirii dumnezeiești. Nu prin vorbe multe, ci prin felul în care trăiește, iartă, slujește și se jertfește pentru ceilalți.
Așa se împlinesc cuvintele Fericitului Augustin: dacă rădăcina este iubirea, atunci din ea nu poate ieși decât bine. Iar aceasta rămâne una dintre cele mai frumoase și mai profunde chemări adresate fiecărui suflet care dorește să-L urmeze pe Hristos.