Într-o lume în care omul este îndemnat permanent să se afirme, să demonstreze cât valorează și să își construiască propria imagine, cuvintele „Nimica sunt, nimica pot, nimica am” par greu de înțeles.
Privite doar din perspectivă omenească, ele pot părea expresia unei deznădejdi sau a unei lipse de încredere în sine. În înțelesul lor duhovnicesc însă, aceste cuvinte reprezintă una dintre cele mai înalte lecții ale vieții creștine: taina smereniei.
Părintele Proclu Nicău amintește o întâmplare plină de înțelepciune. Un bătrân, dorind să afle ce mai trebuie să facă pentru a dobândi mântuirea, s-a rugat lui Dumnezeu cu inimă curată. Răspunsul a venit printr-un înger care i-a spus: „Așa să te mântuiești, dacă cugeți astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am.” Iar Părintele Proclu explică limpede că toate aceste cuvinte se adună într-un singur nume: smerenia.
Acest răspuns descoperă una dintre cele mai adânci taine ale vieții duhovnicești. Omul care înțelege că fără Dumnezeu nu este nimic, nu poate nimic și nu are nimic cu adevărat, începe să trăiască în adevăr. Iar adevărul este temelia mântuirii.
Smerenia, cununa tuturor virtuților
Sfinții Părinți au numit smerenia „maica tuturor virtuților” și „haina dumnezeirii”.
Nu întâmplător, Mântuitorul Iisus Hristos spune:
„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29).
Domnul nu ne cheamă să învățăm de la El puterea Sa dumnezeiască, minunile Sale sau înțelepciunea Sa fără margini, ci smerenia. Pentru că aceasta este cheia care deschide toate celelalte virtuți.
Părintele Proclu spune un adevăr care ar trebui să ne pună pe gânduri: „Dacă cineva are fapte bune și n-are smerenie, se răstoarnă din căruță.” Cu alte cuvinte, toate nevoințele, posturile, rugăciunile și milosteniile pot fi pierdute dacă sunt însoțite de mândrie.
Diavolul nu se teme atât de faptele bune, cât de smerenie. El însuși a căzut din cer tocmai prin mândrie. De aceea încearcă mereu să strecoare în suflet gândul că suntem mai buni decât ceilalți, că merităm laude sau că avem dreptul să judecăm.
Smerenia păzește toate virtuțile, așa cum rădăcina ține în picioare copacul.
„Nimica sunt”, adevărul despre omul fără Dumnezeu
Prima parte a cuvântului îngerului spune: „Nimica sunt.”
Aceasta nu înseamnă dispreț față de propria persoană și nici negarea valorii omului. Dimpotrivă. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu și este chemat la asemănarea cu El. Dar acest chip nu poate străluci decât în comuniune cu Creatorul.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt.”
Nu prin propriile merite, nu prin inteligență, nu prin putere.
Omul smerit știe că toate însușirile sale sunt daruri primite. Dacă este sănătos, Dumnezeu i-a dăruit sănătatea. Dacă este înțelept, Dumnezeu i-a luminat mintea. Dacă poate face binele, Dumnezeu îi dă puterea.
Această conștiință îl ferește de mândrie și îi aduce recunoștință.
În schimb, omul mândru își atribuie toate meritele și uită că într-o singură clipă poate pierde ceea ce consideră al lui.
„Nimica pot”, fără har nu putem face nimic
Al doilea cuvânt este: „Nimica pot.”
Mântuitorul spune limpede:
„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15, 5)
Aceasta nu înseamnă că omul nu poate desfășura activități sau realiza lucruri materiale. Înseamnă că nimic din ceea ce are valoare pentru veșnicie nu poate fi împlinit fără harul lui Dumnezeu.
De multe ori ne bazăm exclusiv pe puterile noastre. Facem planuri, luăm hotărâri și credem că putem controla totul. Dar viața ne arată cât de fragili suntem.
O boală, o încercare, un necaz sau o simplă neputință ne descoperă cât de limitate sunt puterile omenești.
Smerenia nu înseamnă pasivitate, ci colaborare cu Dumnezeu. Creștinul muncește, se roagă, se ostenește, dar știe că izbânda vine numai cu binecuvântarea Domnului.
De aceea omul smerit spune mereu: „Doamne, ajută-mă!”, iar după orice reușită mulțumește lui Dumnezeu.
„Nimica am”, toate sunt daruri
Al treilea cuvânt este: „Nimica am.”
Privind în jur, omul poate spune că are casă, familie, avere, sănătate sau funcții importante. Dar toate acestea sunt trecătoare.
La venirea pe lume nu am adus nimic cu noi, iar la plecare nu vom lua nimic din cele materiale.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară;” (1 Timotei 6, 7)
Adevărata bogăție nu constă în ceea ce posedăm, ci în ceea ce am devenit înaintea lui Dumnezeu.
Cel smerit privește toate bunurile ca pe niște daruri încredințate pentru o vreme. De aceea nu se mândrește cu ele și nici nu se lipește de ele.
În schimb, omul mândru consideră că totul i se cuvine și uită de Dătătorul tuturor bunătăților.
De ce Dumnezeu îi primește pe cei smeriți
Părintele Proclu spune un lucru surprinzător: sunt oameni care poate nu au multe fapte bune, dar au căință sinceră și smerenie, iar Dumnezeu îi poate mântui mai degrabă decât pe cei care au multe virtuți, dar sunt plini de mândrie.
Aceasta nu înseamnă că faptele bune nu sunt importante. Ele sunt necesare și izvorăsc firesc din credință. Însă valoarea lor depinde de starea inimii.
Fariseul din Evanghelie avea multe fapte religioase: postea, dădea zeciuială și respecta Legea. Totuși s-a întors neîndreptat pentru că se considera superior altora.
Vameșul nu îndrăznea nici măcar să-și ridice ochii spre cer și spunea doar: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Acela s-a întors îndreptat.
Dumnezeu privește mai întâi inima și apoi faptele.
Cum dobândim smerenia în viața de fiecare zi
Smerenia nu se dobândește peste noapte. Ea este rodul unei lupte continue cu propriul ego.
Părintele Proclu oferă un sfat simplu și profund: să fugim de tulburări. Iar acolo unde nu putem fugi, să ne păzim limba și să rostim în inimă rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”
De multe ori conflictele pornesc din dorința de a avea ultimul cuvânt.
Omul smerit nu caută să demonstreze că are dreptate cu orice preț. El preferă pacea în locul biruinței de moment.
Părintele mărturisește cu simplitate: „Atâta am sporit în mănăstire: cât am ascultat de altul.”
Ascultarea este unul dintre cele mai sigure drumuri spre smerenie. Ea zdrobește voia proprie și îl învață pe om să renunțe la egoism.
În familie, la serviciu sau în comunitate, smerenia se vede în gesturi mici: în răbdare, în iertare, în tăcerea la vreme potrivită, în refuzul de a judeca și în disponibilitatea de a sluji fără a aștepta răsplată.
Smerenia aduce pace sufletului
Omul mândru trăiește permanent comparându-se cu ceilalți. Se bucură când este lăudat și se întristează când este trecut cu vederea.
Cel smerit își pune nădejdea numai în Dumnezeu. El nu mai depinde de aplauzele lumii și nici de aprecierea oamenilor. De aceea sufletul lui dobândește pace. Smerenia nu înseamnă slăbiciune, ci libertate. Omul smerit este liber de orgoliu, de ambiții deșarte și de nevoia permanentă de validare. Această pace lăuntrică este unul dintre cele mai mari daruri pe care Dumnezeu le oferă celor ce Îl caută cu inimă curată.
Taina unei vieți bineplăcute lui Dumnezeu
Cuvintele îngerului: „Nimica sunt, nimica pot, nimica am”, nu exprimă deznădejde, ci adevărul omului înaintea lui Dumnezeu. Așa cum spune Părintele Proclu Nicău, ele se cuprind într-un singur cuvânt: smerenia.
Când omul își pune nădejdea în Dumnezeu, iar nu în propriile puteri, sufletul său dobândește pace, iar faptele bune devin prilej de mulțumire, nu de mândrie. Dacă vom păstra în inimă acest cuvânt al smereniei, vom înțelege că tot ceea ce suntem, putem și avem este, în cele din urmă, harul lui Dumnezeu.