Viața creștină autentică nu este o cale a confortului, a popularității sau a succesului lumesc.
Domnul nostru Iisus Hristos a arătat limpede că urmarea Sa presupune lepădare de sine, purtarea crucii și răbdarea necazurilor. De aceea, prigoana, într-o formă sau alta, a însoțit întotdeauna viața celor care au căutat cu sinceritate mântuirea.
Sfântul Apostol Pavel îi scria ucenicului său Timotei un adevăr valabil pentru toate veacurile:
„Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.” (II Timotei 3, 12).
Aceste cuvinte nu reprezintă o simplă avertizare, ci o descriere a realității duhovnicești. Lumea căzută, stăpânită de patimi și de duhul egoismului, se împotrivește în mod firesc celor care caută să trăiască după voia lui Dumnezeu.
Sfântul Ignatie Briancianinov, unul dintre marii părinți ai secolului al XIX-lea, îndeamnă la desprinderea inimii de cele trecătoare și la orientarea întregii ființe către veșnicie. El compară viața omului cu o corabie care se îndreaptă spre liman și care nu trebuie să se oprească decât atât cât este necesar. Tot astfel, creștinul trebuie să înainteze necontenit către Împărăția lui Dumnezeu, fără să se lase prins de mrejele lumii acesteia.
Prigoana, semnul urmării lui Hristos
Însuși Mântuitorul a fost prigonit, hulit, batjocorit și răstignit. Dacă Fiul lui Dumnezeu a trecut prin suferință, cum ar putea ucenicii Săi să fie scutiți?
Domnul spune:
„Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.” (Ioan 15, 20).
Aceste cuvinte ne arată că prigoana nu este un accident al vieții creștine, ci o consecință firească a unirii cu Hristos. Creștinul care dorește să trăiască după Evanghelie va întâmpina împotrivire din partea lumii, deoarece valorile sale sunt diferite de cele promovate de societatea dominată de păcat.
În primele veacuri, această prigoană a fost adesea sângeroasă. Mii de martiri și-au dat viața pentru credință. Astăzi, în multe locuri, prigoana ia alte forme: ironia, marginalizarea, presiunea socială, atacurile împotriva valorilor creștine sau încercarea de a-l determina pe om să-și ascundă credința.
Indiferent de forma ei, prigoana rămâne aceeași luptă dintre lumina lui Hristos și întunericul păcatului.
Primejdia atașării de cele pământești
În cuvântul său, Sfântul Ignatie Briancianinov atrage atenția asupra unei mari capcane: alipirea inimii de cele trecătoare.
El spune:
„Să nu ne împătimim cu inimile de niciun lucru vremelnic! Să nu se lipească sufletul nostru de niciun lucru pământesc.”
Omul este creat pentru veșnicie, dar adesea își fixează întreaga atenție asupra bunurilor materiale, a confortului, a plăcerilor și a succesului lumesc. Aceste lucruri nu sunt rele în sine atunci când sunt folosite cu discernământ, însă devin periculoase atunci când ocupă locul care îi aparține lui Dumnezeu.
Mântuitorul îndeamnă:
„Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” (Matei 6, 21).
Atunci când inima se lipește de cele pământești, omul începe să se teamă de pierderea lor. Din această teamă se nasc compromisurile, renunțările și slăbirea credinței. Mulți oameni sunt gata să-L mărturisească pe Hristos atât timp cât acest lucru nu le aduce necazuri. Însă atunci când apare prigoana, descoperă cât de atașați sunt de confortul și siguranța lumii acesteia.
Adevăratul creștin privește toate bunurile pământești ca pe niște daruri trecătoare și își păstrează libertatea lăuntrică față de ele.
Amăgirea de sine, dușmanul nevăzut
Sfântul Ignatie vorbește și despre „amăgirea de sine”, această boală spirituală care îl face pe om să se considere mai bun decât este în realitate.
Amăgirea de sine îl împiedică pe om să-și vadă propriile păcate și să înțeleagă starea adevărată a sufletului său. Ea îl face să creadă că este suficient de credincios, suficient de virtuos și suficient de pregătit pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Însă Sfânta Scriptură ne îndeamnă la trezvie:
„De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.” (I Corinteni 10, 12).
Mulți oameni se tem de prigoanele exterioare, dar adevărata primejdie este adesea cea lăuntrică. Diavolul nu urmărește doar să-l lovească pe om prin necazuri, ci și să-l adoarmă prin mândrie și autosuficiență.
De aceea, Sfinții Părinți insistă asupra smereniei. Omul smerit își recunoaște neputințele și cere permanent ajutorul lui Dumnezeu. El nu se bizuie pe propriile puteri, ci pe harul dumnezeiesc.
Viața creștinului, o călătorie spre limanul veșniciei
Imaginea corabiei folosită de Sfântul Ignatie este deosebit de sugestivă. Corabia nu este construită pentru a rămâne în port, ci pentru a călători spre destinația sa.
La fel, creștinul nu trebuie să uite niciodată că este călător pe acest pământ.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos,” (Filipeni 3, 20).
Această perspectivă schimbă întreaga viață a omului. El nu mai privește existența pământească drept scop ultim, ci ca pe un drum către întâlnirea cu Dumnezeu.
Necazurile, bolile, lipsurile și prigoanele nu mai apar atunci ca tragedii definitive, ci ca încercări temporare care îl apropie de mântuire.
Sfinții au înțeles acest adevăr și de aceea au răbdat cu bucurie suferințele. Ei știau că fiecare necaz primit cu credință devine o treaptă către Împărăția Cerurilor.
Fericirea celor prigoniți pentru dreptate
Lumea consideră fericiți pe cei bogați, puternici și apreciați de toți. Hristos însă răstoarnă această perspectivă și proclamă:
„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor.” (Matei 5, 10).
Aceasta este una dintre cele mai profunde învățături ale Evangheliei. Dumnezeu nu promite lipsa necazurilor, ci răsplata veșnică pentru cei care rămân credincioși în mijlocul lor.
Prigoana suportată pentru Hristos devine o binecuvântare deoarece îl unește pe credincios cu Domnul său. În suferință, omul învață să se sprijine mai mult pe Dumnezeu și mai puțin pe propriile puteri.
Istoria Bisericii este plină de exemple de sfinți care au fost batjocoriți, întemnițați sau chiar omorâți pentru credință. Cu toate acestea, ei au rămas neclintiți, având privirea îndreptată spre veșnicie.
Cum să răspundem prigoanelor și încercărilor
Creștinul nu este chemat să caute suferința, dar nici să fugă de ea atunci când aceasta vine pentru credință. Răspunsul corect la încercări este răbdarea, rugăciunea și nădejdea în Dumnezeu.
Sfântul Apostol Petru îndeamnă:
„Dar de veţi şi pătimi pentru dreptate, fericiţi veţi fi. Iar de frica lor să nu vă temeţi, nici să vă tulburaţi.” (I Petru 3, 14).
În fața prigoanei, credinciosul trebuie să evite două extreme: deznădejdea și revolta. În schimb, el este chemat să păstreze pacea inimii, să se roage pentru cei care îl nedreptățesc și să rămână statornic în credință.
Aceasta este adevărata biruință creștină: nu distrugerea vrăjmașului, ci păstrarea iubirii și a credinței în mijlocul încercărilor.
Ținta vieții creștine: Împărăția lui Dumnezeu
Toți cei care doresc cu adevărat să trăiască în Hristos vor întâmpina, într-o formă sau alta, împotrivire și prigoană.
De aceea, suntem chemați să nu ne alipim inimile de lucrurile trecătoare, să ne păzim de amăgirea de sine și să privim permanent către ținta călătoriei noastre: Împărăția lui Dumnezeu.
Asemenea unei corăbii care înaintează spre liman, sufletul creștinului trebuie să navigheze neabătut către veșnicie.
Toate celelalte sunt trecătoare. Numai Dumnezeu rămâne veșnic, iar cei care Îi rămân credincioși până la sfârșit vor auzi cuvintele mântuitoare:
„Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.” (Matei 25, 23)