Viața omului este presărată cu bucurii și încercări, cu lumină și întuneric, cu clipe de pace și momente de durere.
De multe ori, atunci când trecem prin necazuri, boli sau pierderi, ne întrebăm:
„De ce îngăduie Dumnezeu aceasta?”
Mintea omenească, limitată și slabă, caută răspunsuri imediate și înțelegere deplină. Totuși, înțelepciunea lui Dumnezeu este mai presus de înțelegerea noastră. Ceea ce nouă ni se pare greu, nedrept sau lipsit de sens poate deveni, în timp, izvor de mântuire și de apropiere de Dumnezeu.
Sfinții Părinți ai Bisericii au vorbit adesea despre taina Proniei dumnezeiești. Stareții de la Optina spuneau că Domnul, în mila și înțelepciunea Sa, orânduiește toate spre folosul nostru sufletesc, chiar dacă noi nu înțelegem aceasta pe moment. Asemenea copiilor mici care nu pricep rostul unor lucruri, omul vede doar prezentul, pe când Dumnezeu vede veșnicia.
Sfânta Scriptură ne îndeamnă să avem încredere în Dumnezeu chiar și atunci când nu înțelegem lucrarea Sa.
În Epistola către Romani citim:
„O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui!”(Romani 11, 33)
Aceste cuvinte ne arată că judecățile lui Dumnezeu depășesc puterea omului de a le cuprinde cu mintea.
Dumnezeu lucrează totul spre folosul nostru
Omul privește de multe ori doar la cele materiale și trecătoare. Ne dorim sănătate, liniște, avere și împlinire pământească. Însă Dumnezeu urmărește mai ales mântuirea sufletului nostru. De aceea, uneori îngăduie încercări care să ne desprindă de cele vremelnice și să ne apropie de cele veșnice.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui;”(Romani 8, 28)
Acest verset este una dintre cele mai mari mângâieri pentru creștini. Chiar și suferințele pot deveni binecuvântări atunci când sunt primite cu credință și răbdare. De multe ori, omul înțelege abia după ani de zile rostul unei încercări prin care a trecut.
Sunt oameni care, în vreme de boală, au descoperit rugăciunea. Alții, în necazuri, au învățat smerenia. Unii, după pierderea bunurilor materiale, au dobândit comoara credinței. Dacă Dumnezeu ar împlini toate dorințele noastre omenești, am risca să ne pierdem sufletul în grijile și plăcerile lumii.
Domnul vede ceea ce noi nu putem vedea. El cunoaște viitorul, știe slăbiciunile noastre și știe ce ne este cu adevărat de folos. Tocmai de aceea, uneori rugăciunile noastre nu primesc răspunsul pe care îl dorim. Nu pentru că Dumnezeu nu ne ascultă, ci pentru că ne oferă ceea ce este mai bun pentru mântuirea noastră.
Slăbiciunea omului și neînțelegerea căilor lui Dumnezeu
Omul, din cauza păcatului și a patimilor, judecă adesea greșit lucrurile. Vedem doar durerea prezentă și uităm că Dumnezeu lucrează pentru binele nostru veșnic. Stareții de la Optina comparau înțelegerea noastră cu aceea a copiilor mici, care nu pricep de ce părinții îi opresc de la anumite lucruri.
Așa suntem și noi înaintea lui Dumnezeu. Când vine necazul, cârtim, ne întristăm și uneori ne pierdem credința. Dar Dumnezeu, asemenea unui Părinte iubitor, îngăduie ceea ce poate aduce vindecare sufletului nostru.
În cartea Pildelor lui Solomon stă scris:
„Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului şi nu simţi scârbă pentru mustrările Lui,Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag.”(Pilde 3, 11-12)
Aceste cuvinte nu înseamnă că Dumnezeu dorește suferința omului, ci că El folosește chiar și încercările pentru îndreptarea și curățirea noastră sufletească.
De multe ori, omul se lipește prea mult de cele pământești. Succesul, confortul și plăcerile pot adormi sufletul. Necazurile însă îl trezesc pe om și îl fac să caute ajutorul lui Dumnezeu. Câți oameni nu au început să se roage cu adevărat abia în vreme de suferință?
Sensul încercărilor se descoperă mai târziu
În viață există multe situații al căror rost nu îl înțelegem pe moment. Uneori trec ani până când omul vede clar cum Dumnezeu a lucrat în viața sa. Ceea ce părea o nenorocire s-a dovedit a fi izbăvire. Ceea ce părea o pierdere a devenit câștig duhovnicesc.
Un exemplu minunat îl găsim în viața dreptului Iosif din Vechiul Testament. Vândut de frații săi, aruncat în robie și întemnițat pe nedrept, Iosif ar fi putut crede că Dumnezeu l-a părăsit. Dar toate acestea au fost îngăduite pentru un plan mai mare. Prin suferințele lui, Dumnezeu a salvat mai târziu întregul popor de foamete.
La final, Iosif le spune fraților săi:
„Iată, voi aţi uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum şi să păstreze viaţa unui popor numeros.”(Facerea 50, 20)
Aceasta este una dintre cele mai puternice mărturii despre lucrarea tainică a lui Dumnezeu. Omul vede doar răul imediat, însă Dumnezeu poate transforma suferința în binecuvântare.
Și în viața noastră se întâmplă la fel. Uneori o boală ne oprește de la un drum greșit. O pierdere ne face mai smeriți. Un necaz ne apropie de rugăciune și de Biserică. Dacă am vedea lucrurile din perspectiva veșniciei, am înțelege că Dumnezeu nu greșește niciodată.
Încrederea în Pronia lui Dumnezeu
Creștinul este chemat să trăiască în încredere și nădejde. Chiar și atunci când nu înțelege de ce se întâmplă anumite lucruri, el trebuie să creadă că Dumnezeu îi poartă de grijă.
Mântuitorul ne spune:
„De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?…Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.”(Matei 6, 25-32)
Pronia lui Dumnezeu lucrează neîncetat în viața omului. Nimic nu este întâmplător. Chiar și lucrurile care par potrivnice pot deveni mijloace prin care Dumnezeu ne conduce spre mântuire.
Sfinții au avut o mare încredere în voia lui Dumnezeu. Ei primeau atât bucuriile, cât și suferințele cu smerenie și răbdare. Nu cereau neapărat să fie scutiți de încercări, ci să primească putere pentru a le duce cu credință.
Această încredere este o mare virtute. Ea aduce pace sufletului. Omul care se încredințează lui Dumnezeu nu mai trăiește în disperare și revoltă, ci în nădejde și liniște lăuntrică.
Suferința ca mijloc de curățire sufletească
În lumea de astăzi, omul fuge de suferință și caută doar confortul. Totuși, experiența duhovnicească a Bisericii arată că multe suflete s-au curățit și s-au apropiat de Dumnezeu prin încercări.
Sfântul Apostol Petru spune:
„Întru aceasta vă bucuraţi, măcar că acum ar trebui să fiţi trişti, încercaţi fiind de multe feluri de ispite pentru puţină vreme,Pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos.”(1 Petru 1, 6-7)
Aurul se curăță în foc, iar sufletul se curăță adesea prin necazuri. Suferința poate naște răbdare, smerenie, compasiune și rugăciune sinceră. Omul care a trecut prin durere înțelege mai bine suferința aproapelui și devine mai milostiv.
Aceasta nu înseamnă că trebuie să căutăm suferința, ci că trebuie să o primim cu credință atunci când vine asupra noastră. Hristos Însuși a purtat Crucea și ne-a arătat că prin suferință se ajunge la Înviere.
Noi nu cunoaștem judecățile lui Dumnezeu
Mintea omenească este limitată, iar planurile lui Dumnezeu sunt adânci și tainice. De multe ori înțelegem rostul încercărilor abia după ani sau poate niciodată în această viață. Totuși, credința ne învață că Dumnezeu nu lucrează nimic fără scop și fără iubire.
Domnul, în mila și înțelepciunea Sa, orânduiește toate spre folosul și zidirea noastră sufletească. Chiar dacă prin necazuri, boli sau pierderi trecem cu durere, trebuie să avem încredere că Dumnezeu ne poartă de grijă și dorește mântuirea noastră.
Creștinul adevărat nu trăiește în revoltă față de voia lui Dumnezeu, ci în smerenie și nădejde.
El spune asemenea dreptului Iov:
„Şi a rostit: «Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!».”(Iov 1, 21)
Atunci când învățăm să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, sufletul nostru găsește pace. Chiar dacă nu înțelegem toate judecățile Sale, știm că Dumnezeu este iubire și că toate le lucrează spre binele celor care Îl iubesc și Îl urmează cu credință.