Puține responsabilități sunt mai mari decât aceea de a crește un copil.
Părinții se îngrijesc de sănătatea lui, de educația lui, de hrana lui, de hainele lui și de viitorul lui profesional. Fac sacrificii, economisesc bani, îl însoțesc la școală, îl înscriu la cursuri și încearcă să-i ofere cele mai bune condiții de viață. Toate acestea sunt bune și necesare.
Dar există o întrebare pe care fiecare părinte creștin ar trebui să și-o pună cu sinceritate: Cât de mult mă preocupă mântuirea copilului meu?
Dacă ne neliniștim când copilul face febră, când ia o notă mică sau când are un accident, de ce nu ne întristăm la fel atunci când se îndepărtează de Dumnezeu? Dacă ne doare orice rană a trupului său, de ce nu ne doare rana sufletului?
Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți ne arată limpede că nepăsarea față de viața duhovnicească a copiilor este una dintre cele mai mari neglijențe pe care le poate avea un părinte.
Grija pentru suflet este mai importantă decât grija pentru trup
În societatea de astăzi, succesul unui copil este măsurat adesea prin diplome, performanțe sportive sau realizări materiale. Părinții investesc timp și bani pentru ca fiul sau fiica lor să ajungă cineva în lume.
Însă Dumnezeu privește altfel lucrurile. El nu întreabă câte limbi străine cunoaște copilul sau câte premii a câștigat, ci dacă și-a păstrat credința, dacă trăiește în iubire și dacă merge pe calea mântuirii.
Domnul Însuși spune:
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33)
Aceasta nu înseamnă că educația sau pregătirea profesională nu sunt importante, ci că ele trebuie așezate după cele duhovnicești. Un copil poate deveni un medic strălucit, un avocat renumit sau un om foarte bogat, dar dacă își pierde sufletul, toate aceste realizări nu îi vor aduce folos veșnic.
Mântuirea este comoara cea mai de preț pe care o poate primi un om.
Apostolul Pavel condamnă nepăsarea
Sfântul Apostol Pavel folosește cuvinte foarte aspre pentru cei care nu poartă grijă de familia lor:
„Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios.” (1 Timotei 5, 8)
De multe ori interpretăm acest verset doar în sens material, crezând că este suficient să oferim hrană, haine și adăpost. Desigur, acestea sunt obligații firești.
Totuși, grija despre care vorbește Apostolul Pavel este mult mai profundă. Ea privește și sufletul celor din casa noastră. Ce folos are copilul dacă primește tot confortul lumii, dar nu-L cunoaște pe Hristos? Ce folos dacă are toate posibilitățile materiale, însă nu învață să se roage, să se spovedească, să iubească Biserica și să trăiască în curăție?
Un părinte credincios nu poate fi indiferent față de destinul veșnic al propriului copil.
Adevărata primejdie nu este cea văzută
Sfântul Ioan Gură de Aur descrie cu o putere impresionantă această nepăsare:
„Când vezi că un cerșetor îl trage de urechi pe copilul tău, tu te revolți, te superi, te înfurii și mai rău ca un animal îl aperi pe cel lovit, iar când vezi că diavolul îl trage de urechi în fiecare zi, când demonii îl trag spre pieire, tu dormi, nu te revolți, nu te superi și nu-ți aperi fiul de fiara cea mai periculoasă.”
Suntem gata să intervenim imediat dacă cineva îi face rău copilului nostru pe stradă. Însă când vedem că petrece ore întregi în fața unor conținuturi care îi otrăvesc sufletul, când se îndepărtează de rugăciune, când începe să considere păcatul ceva firesc, de multe ori spunem: „Lasă, este tânăr… va înțelege mai târziu.”
Între timp, sufletul copilului se obișnuiește cu răul, iar conștiința lui începe să se împietrească.
Adevăratul vrăjmaș nu urmărește trupul copilului, ci sufletul lui.
Educația religioasă începe în familie
Prima biserică a copilului este casa în care se naște. Primii profesori de credință sunt părinții. Copiii învață mai puțin din predici și mai mult din exemplul pe care îl văd zilnic. Dacă părinții se roagă, copilul va învăța rugăciunea. Dacă părinții merg cu drag la biserică, copilul va considera firesc acest lucru.
Dacă părinții citesc Sfânta Scriptură și viețile sfinților, copilul va descoperi frumusețea credinței.
În schimb, dacă părinții spun că Dumnezeu este important, dar nu se roagă niciodată, nu postesc, nu se spovedesc și nu participă la Sfânta Liturghie, copilul va înțelege că, în realitate, credința ocupă ultimul loc în viața lor. Exemplul personal este cea mai puternică lecție.
Nu este suficient să-i lăsăm să aleagă singuri
Astăzi se spune adesea că părinții nu trebuie să influențeze credința copiilor și că aceștia vor decide singuri când vor deveni adulți.
Dar același principiu nu este aplicat în alte domenii.
Nu spunem copilului să aleagă singur dacă merge la școală sau nu. Nu îl lăsăm să decidă dacă traversează strada fără să se asigure. Nu îl întrebăm dacă dorește sau nu să meargă la medic atunci când este grav bolnav. Atunci de ce tocmai în privința sufletului am deveni nepăsători?
Părinții nu impun credința prin constrângere, ci o transmit prin iubire, răbdare și exemplu. Ei îl conduc pe copil spre Hristos, iar mai târziu acesta Îl va urma în mod liber. Libertatea adevărată nu înseamnă lipsa educației, ci posibilitatea de a alege binele după ce l-ai cunoscut.
Rugăciunea părinților schimbă destine
Istoria Bisericii este plină de exemple în care rugăciunile părinților au schimbat viața copiilor.
Mulți sfinți au ajuns la pocăință datorită lacrimilor mamelor și taților lor.
Poate că un copil se îndepărtează pentru o vreme de Dumnezeu. Poate că face alegeri greșite. În astfel de momente, părinții nu trebuie să deznădăjduiască. Ei trebuie să se roage mai mult. Rugăciunea făcută cu smerenie și cu credință lucrează acolo unde cuvintele nu mai au putere.
Domnul spune:
„Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.” (Matei 21, 22)
Nu există rugăciune sinceră pentru copil care să rămână fără răspuns, chiar dacă împlinirea ei vine după ani de așteptare.
Cea mai mare moștenire
Mulți părinți se gândesc ce avere vor lăsa copiilor lor.
Este firesc să dorească să le asigure un viitor mai bun.
Dar cea mai valoroasă moștenire nu este o casă, un teren sau un cont bancar. Cea mai mare moștenire este credința vie. Un copil care L-a cunoscut pe Dumnezeu va putea trece prin necazuri fără să-și piardă nădejdea. Va ști să ierte, să iubească și să se ridice după cădere. Va avea o temelie pe care nimeni nu i-o poate lua. Toate celelalte bunuri sunt trecătoare. Credința rămâne pentru veșnicie.
Întrebarea „Ne este indiferentă mântuirea copiilor noștri?” nu trebuie adresată altora, ci fiecăruia dintre noi
Poate că ne-am obișnuit să ne preocupăm de toate cele materiale și am uitat esențialul. Poate că alergăm pentru a le oferi copiilor tot ce este mai bun în această lume, dar prea puțin din ceea ce îi pregătește pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel ne amintește că suntem datori să purtăm grijă de cei ai casei noastre, iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează că nepăsarea față de sufletul copiilor este o tragedie pe care adesea nici nu o observăm. Să nu fim părinți preocupați doar de viitorul pământesc al copiilor noștri, ci și de cel veșnic. Să-i învățăm rugăciunea, iubirea față de Hristos și frumusețea vieții în Biserică. Să-i însoțim prin propriul exemplu și să nu încetăm niciodată să ne rugăm pentru ei.
Numai atunci vom putea spune că le-am oferit darul cel mai mare: șansa de a merge pe calea care duce la mântuire și la bucuria veșnică în Împărăția lui Dumnezeu.