Atunci când auzim cuvântul „nepăsare”, aproape întotdeauna îl asociem cu lipsa de iubire, cu indiferența, cu răceala sufletească sau cu nepurtarea de grijă față de aproapele și față de propria mântuire.
În Sfânta Scriptură și în scrierile Sfinților Părinți, nepăsarea față de poruncile lui Dumnezeu este într-adevăr o mare primejdie, deoarece ea împietrește inima și îl îndepărtează pe om de harul dumnezeiesc.
Cu toate acestea, există o formă de nepăsare care nu este păcat, ci un mijloc de vindecare sufletească. Despre această „nepăsare cea bună” vorbește Cuviosul Paisie Aghioritul, explicând că ea este folositoare mai ales persoanelor foarte sensibile, care sunt chinuite de gânduri, de frici, de îndoieli și de cercetări nesfârșite ale propriei conștiințe.
La prima vedere, această învățătură pare paradoxală. Cum poate nepăsarea să fie bună? Nu ne îndeamnă Evanghelia să fim atenți și treji? Răspunsul este că Sfinții Părinți fac întotdeauna diferența între nepăsarea păcătoasă și nepăsarea înțeleaptă, care îl ajută pe om să nu cadă în cursele vrăjmașului.
Nepăsarea care distruge sufletul
Există o nepăsare care îl face pe om să nu se mai roage, să nu se mai pocăiască și să nu mai lupte împotriva păcatului. Aceasta este nepăsarea condamnată de Evanghelie.
Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă:
„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.” (Matei 26, 41)
Creștinul nu poate fi nepăsător față de viața sa duhovnicească. El este chemat să-și cerceteze conștiința, să se spovedească, să participe la Sfânta Liturghie și să caute voia lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi,” (Efeseni 5, 15)
Această atenție este semnul unei conștiințe vii.
Sensibilitatea exagerată poate deveni o ispită
Există însă și extrema opusă.
Sunt oameni foarte sensibili, care își analizează fiecare cuvânt, fiecare gest și fiecare gând. Ei se întreabă neîncetat dacă au păcătuit, dacă au spus ceva nepotrivit, dacă au făcut destul sau dacă Dumnezeu îi mai iubește.
O astfel de cercetare continuă nu aduce pace, ci neliniște.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul spune că diavolul profită adesea de această sensibilitate exagerată. În loc ca omul să înainteze în credință și în dragoste, ajunge să fie blocat de propriile frământări.
Vrăjmașul nu urmărește întotdeauna să-l împingă pe om în păcate mari. Uneori îi este suficient să-l țină ocupat cu gânduri fără sfârșit, cu îndoieli și cu cercetări inutile.
Astfel, sufletul obosește și își pierde bucuria.
Ce este nepăsarea cea bună?
Cuviosul Paisie explică limpede:
„Nepăsarea cea bună este de trebuință unuia foarte sensibil, pe care îl chinuie aghiuță cu diferite gânduri. În cazul acesta este bine să devină puțin nepăsător, în sensul cel bun, și să nu cerceteze prea minuțios unele lucruri.”
Această nepăsare nu înseamnă lipsă de responsabilitate. Ea înseamnă să refuzi să intri în dialog cu gândurile care te tulbură. Înseamnă să nu dai importanță fiecărei îndoieli. Înseamnă să nu răspunzi fiecărei ispite. Înseamnă să lași unele lucruri în mâinile lui Dumnezeu.
Este o nepăsare față de atacurile vrăjmașului, nu față de poruncile lui Dumnezeu.
Să nu cercetăm totul peste măsură
Există oameni care vor explicații pentru orice.
Vor să înțeleagă fiecare gând. Vor să analizeze fiecare emoție. Vor să afle de ce au simțit un anumit lucru. Vor să fie absolut siguri că nu au greșit cu nimic. Această dorință de control poate deveni o povară. Viața duhovnicească nu se trăiește printr-o analiză permanentă, ci prin credință.
Sfânta Scriptură spune:
„Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi. ” (1 Petru 5, 7)
A arunca grijile asupra lui Dumnezeu înseamnă și a înceta să cercetăm fără sfârșit ceea ce nu putem rezolva singuri.
O armă împotriva ispitelor
Uneori diavolul îi atacă pe oameni tocmai prin ceea ce au mai bun. Cel smerit este ispitit cu falsa smerenie. Cel atent este ispitit cu scrupulozitatea. Cel sensibil este ispitit prin sensibilitate exagerată.
De aceea, Cuviosul Paisie spune că există situații în care omul trebuie să devină puțin nepăsător. Adică să nu mai dea atenție fiecărui gând.
Sfinții Părinți ne învață că nu orice gând care apare în mintea noastră este al nostru.
Multe gânduri sunt simple ispite. Dacă le ignorăm, ele pleacă. Dacă începem să discutăm cu ele, se întăresc.
Domnul ne spune:
„Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8, 32)
Adevărul este că nu trebuie să devenim sclavii propriilor gânduri.
Nepăsarea cea bună cere ascultare
Cuviosul Paisie adaugă un lucru foarte important.
El spune că această metodă are nevoie de supraveghere. Omul trebuie să-și descopere gândurile și să fie călăuzit de duhovnic. Acest lucru este esențial. Nepăsarea cea bună nu este o regulă generală pe care fiecare și-o aplică după propria judecată. Ea este un medicament duhovnicesc. Iar orice medicament trebuie administrat potrivit nevoii fiecărui bolnav. Duhovnicul vede dacă omul are nevoie de mai multă atenție sau, dimpotrivă, de mai multă liniște și încredere. Ascultarea îl păzește pe creștin atât de exagerări, cât și de înșelare.
Încrederea în Dumnezeu aduce pace
Cel care încearcă să controleze totul nu va avea niciodată liniște. Întotdeauna va găsi un nou motiv de îngrijorare. Cel care însă Îl lasă pe Dumnezeu să conducă viața sa dobândește pace. Aceasta nu înseamnă lene sau nepăsare față de datorii. Înseamnă să faci ceea ce ține de tine și să lași ceea ce nu depinde de tine în mâinile Domnului.
Psalmistul David spune:
„Descoperă Domnului calea ta și nădăjduiește în El și El va împlini.” (Psalmul 36, 5)
Această încredințare este opusul neliniștii continue. Ea aduce odihnă sufletului.
Cum putem cultiva nepăsarea folositoare?
Mai întâi, să nu intrăm în dialog cu fiecare gând care ne tulbură. Apoi, să nu încercăm să găsim explicații pentru toate stările sufletești. Să ne rugăm simplu și cu smerenie. Să ne spovedim regulat și să ascultăm sfatul duhovnicului. Să nu luăm hotărâri importante atunci când suntem copleșiți de frică sau de tulburare. Și, mai ales, să avem încredere că Dumnezeu vede mai bine decât noi ceea ce este folositor sufletului nostru.
Harul lui Dumnezeu lucrează în liniște. Nu este nevoie să controlăm fiecare pas pentru ca Domnul să ne călăuzească.
Nepăsarea folositoare despre care vorbește Cuviosul Paisie Aghioritul nu este indiferență față de Dumnezeu și nici nepăsare față de aproapele
Ea este o atitudine înțeleaptă prin care omul încetează să mai hrănească gândurile care îl tulbură și refuză să se lase prins în cursele vrăjmașului.
Pentru sufletele foarte sensibile, această nepăsare poate deveni un adevărat medicament duhovnicesc, cu condiția să fie trăită în ascultare de duhovnic și în lumina Evangheliei.
Creștinul nu este chemat să fie indiferent, ci să fie liber. Liber de frică, liber de gândurile fără sfârșit și liber de cursele celui rău. Atunci când își pune nădejdea în Dumnezeu și încetează să cerceteze peste măsură lucrurile care îi tulbură sufletul, el descoperă pacea pe care numai Hristos o poate dărui.
Așa cum spune Mântuitorul:
„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze. ” (Ioan 14, 27)
Această pace este rodul unei credințe vii, al smereniei și al unei nepăsări bune față de tot ceea ce încearcă să ne despartă de Dumnezeu.