Recenzia de Vineri: Manualul canibalului – Carlos Balmaceda

Carlos Balmaceda-Manualul canibalului
Titlu original: Manual del caníbal: un thriller culinario
Traducerea: Ilinca Ilian
Editura: Vellant
An apariție: 2008
Nr pagini: 224
Cotație Goodreads: 3,25
Rating personal al cărții: 3,5/5*


Cartea asta a fost greu de citit. Mai întâi, din cauza scenei de la început, atât de cumplită şi hidoasă încât m-a marcat şi m-a împiedicat să continui timp de câteva săptămâni, apoi lectura a trenat din cauza nenumăratelor reţete şi evocări ale unor feluri de mâncare ce-mi puneau la grea încercare glandele salivare.


    Începând din 1911, mai multe generaţii de bucătari excepţionali se perindă la conducerea restaurantului El Almacén Buenos Aires din Mar del Plata; istoriile lor-triste, tragice ori fericite-poveşti de iubire, de succes ori decese mult prea timpurii, se împletesc stâns cu Istoria, cea universală, în general, a Argentinei în special: două războaie mondiale, războaie civile, crize, revolte, lovituri de stat, dictaturi. Destinul lor-mărirea şi decăderea, renaşterea din propria cenuşă, declinul, degradarea- reflectă soarta mult încercatei ţări care le-a oferit adăpost şi oportunităţi.


    Prinsă în delirul culinar, n-am realizat decât foarte târziu că nu există dialoguri, că Manualul canibalului nu-i atât un roman cât un reţetar fabulos, combinat cu un memorial, de altfel chiar autorul îl numeşte aşa la un moment dat, în care sunt evocate evenimente ce scot în evidenţă apetitul pentru violenţă şi (auto)distrugere al rasei umane.


    Personajele sunt mai degrabă nişte figuri abia vizibile, angrenate în tablouri vivante, apar şi dispar din scenă atât de repede încât abia le mai poţi ţine socoteala, mai ales că Balmaceda pendulează în timp, planurile temporale schimbându-se într-un mod ameţitor. Iar impresia de memorial e accentuată de excesul de date de stare civilă, sufocant de-a dreptul, acestea ocupând mai mult loc decât caracterizarea personajelor. Aflăm prea puţin din ceea ce simt, vor ori visează oamenii aceştia însă am bănuiala că e ceva intenţionat, nu o scăpare a autorului. În definitiv, nimic nu e mai important decât pasiunea lor nebună pentru arta culinară şi Manualul de bucătărie din Mările Sudului, colecţia de reţete create de fondatorii acestei dinastii, gemenii Cagliostro.


    Ultimul dintre ei, César Lombroso (nume predestinat, probabil că autorul nu l-a ales întâmplător), s-a născut în 1978, în urma unor întâmplări de rău augur. Iar de la el încolo, titlul cărţii începe să aibă sens…Iar lectura a început să treneze din nou fiindcă nu reuşeam să citesc prea mult din isprăvile lui César fără să mă cutremur de scârbă. Şi mai mult de-atât nici că vă mai povestesc, descoperiţi singuri, dacă vă ţin curelele…


    Un alt motiv pentru care am zăbovit destul de mult asupra cărții a fost chiar stilul autorului, plin de lirism, fraze destul de lungi, bogat ornamentate, cu figuri de stil încântătoare, metafore şi comparaţii pe care aproape că simţeam nevoia să mi le notez undeva, întorsături de frază meşteşugite. N-am putut să nu remarc măiestria traducătoarei. Uneori pierdeam şirul şi trebuia să revin la începutul paragrafului, mai ales dacă era vorba de vreun fel delicios – dar fictiv – de mâncare. Spun asta fiindcă am căutat Calamares del infierno şi nu l-am găsit pe nicăieri în ciuda celebrităţii pe care Balmaceda susţine c-ar avea-o preparatul.


    Cartea mi s-a părut interesantă, chiar dacă n-am s-o recitesc vreodată (mi-a adus aminte de Parfumul lui Süskind), însă clar nu va fi pe toate gusturile, unele scene fiind greu de digerat…


Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*