Sfântul Cuvios Mucenic Ciprian Aghioritul se numără printre nevoitorii aleși ai Bisericii Ortodoxe, care și-au dăruit viața cu desăvârșire Domnului nostru Iisus Hristos, primind cu bucurie cununa muceniciei în vremuri de prigoană și întunecare duhovnicească. El a arătat lumii că dragostea pentru Domnul Iisus Hristos este mai puternică decât moartea și că adevărata viață este aceea trăită în unire cu Dumnezeu, chiar și cu prețul jertfei supreme.
Originea și chemarea din fragedă pruncie
Sfântul Cuvios Mucenic Ciprian s-a născut în satul Kletzos, aflat în ținutul Litza și Agrafa din nordul Greciei, într-o familie simplă, dar credincioasă. Încă din copilărie a fost luminat de harul lui Dumnezeu și a arătat o înclinație aparte spre cele sfinte. De mic îndrăgea slujbele bisericii, postea cu evlavie și se ruga cu râvnă, iar părinții și duhovnicii săi au remarcat repede că tânărul Ciprian purta în el o chemare cerească spre slujirea preoțească.
Pe măsură ce creștea, dorința de a sluji lui Dumnezeu nu s-a împuținat, ci s-a înmulțit, iar după ce a fost hirotonit, părintele Ciprian a hotărât să-și aprofundeze viața duhovnicească în locul unde mulți sfinți s-au sfințit și au ajuns la desăvârșire: Sfântul Munte Athos.
Viața monahală în Sfântul Munte Athos
Ajuns în Muntele Athos, locul tainic unde rugăciunea neîncetată se înalță zi și noapte către Cer, Ciprian a îmbrățișat viața monahală cu o râvnă deosebită. A intrat într-o obște unde ascultarea, postul, privegherea și nevoința i-au fost tovarăși neîncetați. Aici a devenit cuvios și duhovnicesc, trăind în chip îngeresc, iar sufletul său ardea de dragostea Domnului Iisus Hristos.
Dar pe lângă ostenelile monahale, în inima sa începuse să se aprindă o dorință mai înaltă: dorința de a pătimii pentru Domnul Iisus Hristos, de a-și da viața ca mărturisitor și mucenic. Această chemare nu era o pornire de moment, ci o lucrare lăuntrică a harului, care i-a întărit hotărârea și l-a făcut să părăsească liniștea Sfântului Munte Athos și să pornească pe drumul martiriului.
Mărturisirea în Tesalonic
Dornic să împlinească această dorință sfântă, Sfântul Cuvios Mucenic Ciprian a plecat în cetatea Tesalonicului. Acolo, cu curaj și fără teamă, s-a înfățișat înaintea cadiului (judecătorul musulman) și a început să propovăduiască numele Domnului Iisus Hristos cu o îndrăzneală uimitoare. Îndemna pe toți cei de față să părăsească credința islamică și să-l urmeze pe Domnul Iisus Hristos, „dumnezeiescul Nazarinean”.
Această mărturisire neașteptată a provocat tulburare printre cei de față. Mulți credeau că Sfântul Cuvios Mucenic Ciprian își pierduse mințile, socotind că nimeni întreg la minte nu s-ar fi expus în mod voit la furia autorităților musulmane. Slujitorii cadiului l-au alungat cu brutalitate, dar în loc să se retragă și să renunțe, dorința de mucenicie din sufletul său s-a întărit.
Mărturisirea și jertfa în Constantinopol
Văzând că nu a primit cununa muceniciei în Tesalonic, Sfântul Cuvios Mucenic Ciprian a călătorit până în cetatea imperială a Constantinopolului, capitala Imperiului Otoman de la acea vreme și locul unde, din anul 1601, se mutase Patriarhia Ecumenică. Acolo, fără teamă, a intrat în palatul marelui vizir Kara Mustafa și i-a vestit cu îndrăzneală credința în Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
Vizirul, luat prin surprindere de comportamentul și cuvintele ieromonahului, a încercat să-l înduplece să treacă la islam, promițându-i onoruri și poziții înalte. Însă Sfântul Cuvios Mucenic Ciprian a refuzat fără șovăire, mărturisind că niciun fel de mărire lumească nu poate fi pusă alături de dragostea pentru Domnul Iisus Hristos.
Atunci vizirul l-a dat pe mâna muftiului, sperând că acesta îl va convinge să lepede creștinismul. Dar și aici, cuviosul Ciprian a rămas neclintit, predicând cu aceeași îndrăzneală credința în Dumnezeul Cel viu și adevărat.
Într-un final, mâniat și fără răbdare, vizirul a dat porunca de osândire la moarte. Sentința a fost primită cu pace și bucurie de Sfântul Cuvios Mucenic Ciprian, ca o încununare a vieții sale. I s-a tăiat capul în mahalaua Fanarului din Constantinopol, locul încărcat de sfințenie unde bate inima Ortodoxiei, duminică, 5 iulie, în anul 1679.
Moștenirea duhovnicească
Jertfa Sfântului Cuvios Mucenic Ciprian nu a fost în zadar. Așa cum grăuntele de grâu trebuie să cadă în pământ și să moară ca să aducă roadă, tot așa sângele mucenicilor a rodit credință, curaj și nădejde în inimile credincioșilor. Exemplul său rămâne viu până astăzi, fiind un model de curaj duhovnicesc și lepădare de sine în slujba Domnului Iisus Hristos.
El nu a fost un om răzvrătit sau fără minte, ci un om luminat, care a înțeles că viața adevărată începe acolo unde sufletul se unește cu Dumnezeu. Nu s-a rușinat de Evanghelie și a avut îndrăzneala să vestească Adevărul într-o lume care îl respingea. A renunțat la tot ce avea, liniștea Sfântului Munte Athos, pacea monahicească, pentru a da mărturie despre Lumina lumii.
Cinstirea și pomenirea sa
Biserica Ortodoxă îl cinstește pe Sfântul Cuvios Mucenic Ciprian în ziua de 5 iulie, ca pe un mărturisitor autentic al Domnului Iisus Hristos. Viețile sfinților îl prezintă ca un om de o tărie neclintită, cu inimă de foc și cu credință vie. Moaștele sale, dacă s-au păstrat, rămân mărturii vii ale biruinței asupra păcatului și a morții.
Pomenirea sa aduce lumină în sufletele credincioșilor și ne cheamă și pe noi la o viață mai curată, mai jertfelnică, mai înrădăcinată în iubirea pentru Domnul Iisus Hristos. Într-o lume tulbure, unde credința este adesea marginalizată sau combătută, Sfântul Ciprian ne amintește că Domnul Iisus Hristos este comoara cea de mare preț pentru care merită să pierdem totul.
Viața Sfântului Cuvios Mucenic Ciprian este un apel tainic adresat fiecărui creștin
Să nu ne temem de ispite, de prigoane, de respingere, ci să rămânem neclintiți în credință, asemenea lui.
El ne învață că tăcerea atunci când trebuie să vorbim despre Domnul Iisus Hristos este o formă de trădare, iar lașitatea în fața lumii este o pierdere a demnității creștine. De aceea, să luăm aminte la pilda lui și să păstrăm credința ortodoxă cu sfințenie, pentru ca și noi, la vremea potrivită, să primim cununa vieții veșnice.