Există momente în viața fiecărui creștin când povara pare prea grea, când sufletul obosește, când ispita biruie voința, iar omul cade.
Uneori căderea este mică și repede îndreptată. Alteori, păcatul lasă în urmă rușine, neliniște și sentimentul că ne-am îndepărtat atât de mult de Dumnezeu, încât nu mai știm cum să ne întoarcem.
Tocmai într-un asemenea ceas trebuie să ne amintim că viața duhovnicească nu este viața omului care nu cade niciodată, ci a omului care, ajutat de harul lui Dumnezeu, nu rămâne căzut.
Un cuvânt de mare putere al Părintelui Paisie Duhovnicul ne arată limpede această cale: „De câte ori cazi, scoală-te, mărturiseşte-ţi păcatele, căieşte-te, fă-ţi canonul, întreabă şi du-ţi Crucea mai departe cu ochii la Hristos.”
În câteva cuvinte avem o adevărată călăuză pentru întreaga viață creștină: cădere, ridicare, mărturisire, pocăință, ascultare, Cruce și, mai presus de toate, privirea neîncetat îndreptată spre Hristos.
Dumnezeu nu-l părăsește pe omul care a căzut
Una dintre cele mai primejdioase ispite de după săvârșirea unui păcat este deznădejdea. Vrăjmașul îl ispitește mai întâi pe om să păcătuiască, iar după cădere îi șoptește că nu mai există întoarcere, că Dumnezeu nu-l mai poate ierta și că toate încercările lui de îndreptare sunt zadarnice.
Dar aceasta este o minciună.
Evanghelia este plină de oameni ridicați de Hristos. Fiul risipitor este primit de tatăl său atunci când se întoarce. Vameșul pleacă îndreptat pentru că se smerește. Apostolul Petru se leapădă de trei ori de Domnul, dar plânge cu amar, se pocăiește și este reașezat în slujirea apostolică.
Dumnezeu nu binecuvântează păcatul, dar îl iubește pe păcătosul care se pocăiește.
De aceea, Părintele Paisie nu-i zdrobea prin cuvinte aspre pe cei care veneau la el după căderi grele. Ucenicii săi mărturisesc că îi primea cu dragoste și îi încuraja, amintindu-le că Dumnezeu le dă iertare dacă părăsesc păcatele săvârșite.
Aceasta este adevărata lucrare a duhovnicului: nu să numească întunericul lumină, ci să-l ajute pe omul aflat în întuneric să găsească din nou drumul către Lumină.
„De câte ori cazi, scoală-te!”
Nu ni se spune: dacă ai căzut o singură dată, mai încearcă. Ni se spune: „De câte ori cazi, scoală-te!”
Poate ai făgăduit că nu vei mai judeca și ai judecat din nou. Poate ai hotărât să nu te mai mânii și iar ai ridicat glasul. Poate te lupți cu aceeași patimă de ani întregi și ai impresia că toate eforturile tale au fost inutile.
Ridică-te!
Pocăința nu înseamnă să nu mai fi căzut niciodată. Înseamnă să nu faci pace cu păcatul. Să nu transformi căderea în locuință. Să nu spui: „Așa sunt eu și nu mă mai pot schimba.”
Cât timp omul se ridică și se întoarce sincer spre Dumnezeu, lupta continuă.
Creștinismul nu este religia celor care se consideră fără greșeală. Este calea celor care își cunosc slăbiciunile, se ridică după fiecare cădere și se întorc cu nădejde la Hristos.
Mărturisește-ți păcatele și nu fugi de duhovnic
Părintele Paisie adaugă imediat: „mărturisește-ți păcatele, căiește-te, fă-ți canonul, întreabă”.
Există aici o ordine duhovnicească profundă.
Păcatul ne împinge spre ascundere. Pocăința ne aduce la lumină.
Spovedania adevărată nu este o simplă enumerare formală a unor greșeli. Este întâlnirea omului rănit cu mila lui Hristos în Taina Mărturisirii. Venim înaintea lui Dumnezeu fără măști, fără justificări și fără încercarea de a arunca vina asupra altora.
„Am greșit, Doamne. Iartă-mă și ajută-mă să mă îndrept.”
Atât de greu de rostit uneori și, totuși, atât de eliberator!
Duhovnicul nu este chemat să fie spectatorul rușinii noastre, ci martor și slujitor al întoarcerii noastre către Dumnezeu. Tocmai de aceea Părintele Paisie îi îndemna pe oameni nu numai să se mărturisească, ci și să întrebe.
Omul care se conduce numai după propria minte poate ajunge ușor să-și îndreptățească patimile. Sfatul duhovnicesc ne poate ajuta să vedem ceea ce singuri nu mai reușim să vedem.
Pocăința nu este tristețe fără sfârșit
A te pocăi nu înseamnă a trăi permanent zdrobit de trecut.
Există o întristare care îl apropie pe om de Dumnezeu și există o întristare care îl paralizează. Prima spune: „Am păcătuit, dar mă întorc la Tatăl meu.” A doua spune: „Am păcătuit, deci pentru mine nu mai există speranță.”
Creștinul este chemat la prima.
Dacă Dumnezeu ne-a iertat prin pocăință sinceră și mărturisire, nu trebuie să transformăm amintirea păcatelor într-o sentință pe viață. Păstrăm smerenia și învățătura căderii, dar mergem înainte.
Uneori Dumnezeu îngăduie să ne vedem neputința tocmai pentru ca mândria noastră să se sfărâme. Omul care și-a cunoscut propria slăbiciune devine adesea mai îngăduitor cu aproapele, mai puțin grăbit să judece și mai conștient că fără harul lui Dumnezeu nu poate face nimic.
Du-ți Crucea mai departe
Părintele Paisie nu promite o viață lipsită de încercări după pocăință. Dimpotrivă, spune: „du-ți Crucea mai departe”.
Fiecare om are o cruce. Pentru unul poate fi boala, pentru altul singurătatea. Pentru cineva poate fi o familie încercată, o nedreptate, o pierdere sau o luptă duhovnicească pe care ceilalți nici măcar nu o cunosc.
Crucea nu se poartă însă privind permanent la Cruce, ci privind la Hristos.
Aici se află taina.
Dacă ne uităm numai la greutățile noastre, ele pot deveni copleșitoare. Dacă ne comparăm crucea cu viețile altora, apare cârtirea: „De ce eu? De ce mie? De ce atât?”
Părintele Paisie ne dă răspunsul: „cu ochii la Hristos”.
Nu la lume. Nu la păcatele altora. Nu la propriile merite. Nu la trecut. La Hristos.
El este Cel care a purtat Crucea înaintea noastră și a transformat Golgota din loc al morții în drum către Înviere.
Să ne găsească ceasul morții în luptă
Poate cea mai cutremurătoare parte a cuvântului Părintelui Paisie este aceasta: „Dar să ne găsească ceasul morţii în luptă.”
Nu ni se cere să putem spune la sfârșitul vieții: „Am fost fără păcat.” Nimeni nu poate spune aceasta.
Ni se cere să nu abandonăm lupta.
Să ne găsească Dumnezeu încercând să iertăm, chiar dacă ne este greu. Să ne găsească ridicându-ne după cădere. Să ne găsească venind la Spovedanie. Să ne găsească rugându-ne, chiar dacă rugăciunea noastră este slabă. Să ne găsească încercând să iubim, să facem milostenie și să ne îndreptăm viața.
Părintele Paisie spunea cu multă smerenie că nu ne putem socoti mântuiți numai prin faptele noastre, „fără mila lui Dumnezeu, fără duhovnic și fără rugăciunile Bisericii”.
Aceasta nu este chemare la nepăsare, ci la smerenie. Facem tot ceea ce putem, luptăm cu păcatul, dar nu transformăm propriile fapte într-un idol. Nădejdea ultimă rămâne mila lui Dumnezeu.
Dragostea duhovnicului care își purta fiii în rugăciune
Mărturiile ucenicilor Părintelui Paisie descoperă și o latură deosebit de frumoasă a paternității sale duhovnicești.
Se bucura când fiii săi sufletești veneau să-i ceară binecuvântare și sfat, iar când aceștia plecau spre casele lor, se îngrijea să nu li se întâmple vreo ispită pe drum. Le citea rugăciunea de călătorie și le dădea binecuvântare.
Această grijă ne arată ceva esențial despre Biserică: nimeni nu este chemat să-și poarte crucea în izolare.
Avem rugăciunea Bisericii. Avem Sfintele Taine. Avem duhovnic. Avem mijlocirea Maicii Domnului și a sfinților. Avem frați în credință.
Viața creștină este personală, dar nu este singuratică.
Până sus, la Golgota
Drumul nostru nu se termină la prima cădere și nici la a zecea. Se termină atunci când Dumnezeu ne cheamă din această viață.
Până atunci, avem o singură datorie: să mergem.
Ai căzut? Ridică-te.
Ai păcătuit? Mărturisește.
Te-ai îndepărtat? Întoarce-te.
Ți-e greu? Roagă-te.
Nu știi ce să faci? Întreabă.
Crucea apasă? Privește la Hristos.
Nu trebuie să știm câte trepte mai sunt până la capăt. Trebuie să urcăm treapta care se află acum înaintea noastră.
Oricât ai cădea, nu-ți pierde nădejdea!
Poate că cea mai mare biruință duhovnicească a unei zile nu este întotdeauna aceea de a nu cădea, ci aceea de a nu rămâne jos.
Dumnezeu cunoaște slăbiciunile noastre mai bine decât le cunoaștem noi. Dar El vede și fiecare început de pocăință, fiecare lacrimă sinceră, fiecare rugăciune spusă din inimă și fiecare încercare de a ne întoarce.
De aceea, oricât de grea ar fi lupta, creștinul nu are voie să transforme deznădejdea în ultimul cuvânt al vieții sale.
Ultimul cuvânt trebuie să fie nădejdea în Hristos.
Să ne ridicăm, așadar, ori de câte ori cădem. Să ne mărturisim păcatele, să ne pocăim, să cerem sfatul duhovnicului și să ne purtăm Crucea mai departe. Nu privind mereu la rănile noastre, ci la Cel care poate să le vindece.
Și să păstrăm în inimă îndemnul Părintelui Paisie Duhovnicul: să ne găsească sfârșitul vieții în luptă, cu nădejdea nu în vrednicia noastră, ci în mila lui Dumnezeu.
Iar când vom ajunge la capătul drumului, să putem striga și noi, cu smerenie și cu toată nădejdea sufletului:
„Deschide-ne, Doamne, uşa milostivirii Tale!”