Boala, o cruce pe care numai cel ce o poartă îi cunoaște greutatea
„Cel bolnav duce o cruce grea, sărmanul, și ferice de cel ce poate răbda în boală ca Iov, căci acela mare plată va lua.”
Sunt cruci pe care oamenii le văd și cruci pe care numai Dumnezeu le cunoaște în toată greutatea lor. Printre acestea din urmă se află și boala. Omul sănătos poate înțelege suferința celui bolnav, poate să-l îngrijească, să-l mângâie și să se roage pentru el, însă numai cel care petrece nopți de durere știe cât de lung poate deveni un ceas.
Boala schimbă măsura timpului. O noapte poate părea un an. Lucrurile care altădată aduceau bucurie își pierd gustul. Trupul slăbește, somnul se tulbură, puterile se împuținează, iar uneori sufletul însuși ajunge încercat de teamă și de întristare.
De aceea, înaintea omului bolnav nu se cuvine să venim cu judecăți și cu vorbe aspre. Crucea lui poate fi mult mai grea decât vedem noi. Se cuvine să venim cu milă, cu răbdare, cu rugăciune și cu dragoste.
Crucea bolii și răbdarea lui Iov
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria îl așază înaintea celui bolnav pe Dreptul Iov, omul încercat prin suferințe cumplite, dar care nu s-a despărțit de Dumnezeu.
Răbdarea creștină nu înseamnă că omul nu mai simte durerea. Nu înseamnă nici că bolnavul trebuie să pretindă că nu suferă. Hristos nu ne cere să numim durerea bucurie și nici să refuzăm ajutorul medicilor. Răbdarea înseamnă să nu-L părăsim pe Dumnezeu atunci când ne este greu să înțelegem de ce îngăduie suferința.
Aici se află una dintre marile încercări ale bolii. Când toate merg bine, este mai ușor să-I mulțumim lui Dumnezeu. Dar când trupul doare, când tratamentul este greu, când răspunsurile întârzie și viitorul devine nesigur, credința trece prin foc.
Iov nu este mare pentru că n-a suferit, ci tocmai pentru că, suferind, a rămas înaintea lui Dumnezeu.
Asemenea lui, creștinul bolnav poate transforma patul suferinței într-un loc al întâlnirii cu Dumnezeu. Camera în care este nevoit să rămână poate deveni o chilie, iar suspinul poate deveni rugăciune.
Dumnezeu nu cere bolnavului ceea ce nu mai poate face
Există un cuvânt de mare mângâiere în învățătura duhovnicească despre boală: Dumnezeu nu cere omului ceea ce acesta nu mai poate împlini.
Sfântul Cuvios Cleopa spune limpede că de la cel bolnav nu se cer nici postul, nici metaniile pe care slăbiciunea trupului nu le mai îngăduie. Nevoința omului sănătos și nevoința bolnavului nu sunt întotdeauna aceleași.
Cel sănătos poate posti, poate priveghea, poate face metanii și poate merge la biserică. Bolnavul poate ajunge în situația în care simplul fapt de a se ridica din pat să fie o osteneală.
Să nu creadă însă că, pentru aceasta, este departe de Dumnezeu.
Uneori, răbdarea unei singure zile de suferință cere o luptă lăuntrică pe care ceilalți nici nu o bănuiesc. Dumnezeu vede această luptă. El vede durerea ascunsă, lacrima neobservată și rugăciunea spusă abia șoptit.
Înaintea lui Dumnezeu nu puterea trupului hotărăște valoarea rugăciunii, ci inima omului.
Două lucruri: rugăciunea și mulțumirea
Cuvântul transmis de Sfântul Cuvios Cleopa și atribuit Sfântului Efrem Sirul este de o simplitate uimitoare:
„De la omul bolnav două lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea și mulțumirea.”
Rugăciunea celui bolnav nu trebuie să fie lungă și împodobită. Uneori omul nu mai are puterea să citească un canon întreg și nici să stea multă vreme în picioare. Dar poate spune: „Doamne, miluiește-mă!”, „Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă!”, „Facă-se voia Ta!” sau pur și simplu: „Doamne, nu mă lăsa!”
O asemenea rugăciune, spusă din mijlocul durerii, poate cuprinde întreaga inimă.
Al doilea lucru este mulțumirea. Aceasta este poate și mai grea. Cum să mulțumească omul atunci când suferă?
Mulțumirea creștină nu înseamnă că trebuie să iubim boala pentru ea însăși sau să refuzăm vindecarea. Înseamnă să păstrăm încrederea că nici în suferință nu suntem în afara purtării de grijă a lui Dumnezeu.
„Slavă lui Dumnezeu pentru toate” devine atunci nu o formulă spusă fără simțire, ci o mărturisire de credință.
Doamne, nu înțeleg tot ceea ce mi se întâmplă, dar cred că nu m-ai părăsit.
Aceasta este mulțumirea care se naște din credință.
Boala poate smeri și curăți sufletul
„Crucea celui în boală îi smerește și sufletul, și trupul”, spune Sfântul Cuvios Cleopa.
Omul sănătos este ușor ispitit să creadă că stăpânește ziua de mâine. Își face planuri, aleargă, adună și amână lucrurile sufletului. Boala poate opri brusc această alergare și îl pune pe om înaintea întrebărilor pe care le-a ocolit multă vreme.
Ce rămâne cu adevărat din viața mea? Pe cine am rănit? Pe cine trebuie să iert? Cui trebuie să-i cer iertare? Cum stau înaintea lui Dumnezeu?
În felul acesta, fără ca boala să fie socotită în sine un bine, încercarea poate deveni prilej de întoarcere spre cele esențiale.
Mulți oameni descoperă în vremea suferinței cât de prețioasă este o zi obișnuită, cât valorează prezența celor dragi și cât de puține dintre grijile care îi stăpâneau înainte meritau, de fapt, atâta neliniște.
Crucea descoperă uneori ceea ce confortul ascundea.
Bolnavul nu trebuie lăsat singur cu crucea sa
Cuvântul despre crucea bolnavului nu este adresat numai celui care suferă. Este adresat și nouă, celor aflați lângă el.
Dacă bolnavul are de purtat crucea răbdării, noi avem de purtat crucea iubirii.
Să-l vizităm când putem. Să-l ascultăm. Să nu-i minimalizăm durerea și să nu transformăm fiecare întâlnire într-o predică. Uneori cea mai mare mângâiere este simpla prezență a unui om care știe să tacă alături de cel suferind.
Să-l ajutăm concret, după putere. Să-i aducem cele necesare, să-l sprijinim în lucrurile pe care nu le mai poate face singur și, mai ales, să nu uităm să ne rugăm pentru el.
Iar când starea îi îngăduie și el dorește, apropierea de duhovnic, spovedania și împărtășirea cu Sfintele Taine pot deveni izvoare de mare întărire sufletească.
Creștinismul nu ne învață să privim nepăsători suferința aproapelui, spunându-i doar să-și poarte crucea. Simon din Cirene a fost chemat să ducă pentru o vreme Crucea Mântuitorului. Și noi suntem chemați să punem umărul sub crucea celui de lângă noi.
Suferința purtată cu Hristos
Sfântul Cuvios Cleopa amintește că sfinții mucenici, pustnicii și creștinii cu credință puternică și-au purtat crucea până la sfârșit. Nu pentru că durerea ar avea valoare prin ea însăși, ci pentru că, unită cu credința și dragostea față de Hristos, suferința poate deveni loc de sfințire.
Cel bolnav nu este un om uitat de Dumnezeu.
Poate că nu mai poate face ceea ce făcea altădată. Poate că nu mai poate posti, călători, munci sau sta ore întregi la rugăciune. Dar îi rămâne o mare lucrare duhovnicească: să-I încredințeze lui Dumnezeu fiecare zi.
Fiecare dimineață primită cu credință, fiecare noapte răbdată, fiecare rugăciune rostită printre dureri și fiecare „Slavă Ție, Doamne!” spus cu sinceritate pot deveni trepte către Împărăție.
Crucea nu este ultimul cuvânt
Crucea bolii este grea. Credința creștină nu ne cere să negăm acest adevăr. Dar ne spune ceva mai mult: crucea nu este capătul drumului.
După Cruce vine Învierea.
De aceea, omul bolnav să nu-și măsoare valoarea după puterea trupului său și nici să nu creadă că este nefolositor fiindcă nu mai poate lucra ca înainte. Înaintea lui Dumnezeu, o rugăciune rostită pe patul durerii poate avea o adâncime pe care numai El o cunoaște.
Iar noi, cei care avem lângă noi un bolnav, să nu trecem nepăsători pe lângă crucea lui. Să-i fim aproape cu rugăciunea, cu fapta și cu dragostea.
Să cerem de la Dumnezeu vindecare atunci când aceasta este spre folos și, în toate, putere de a nu ne despărți de El.
Pentru că fericit nu este omul care n-a cunoscut niciodată încercarea, ci acela care, trecând prin ea, a rămas cu Hristos.
Și poate că una dintre cele mai curate rugăciuni ale omului bolnav rămâne aceasta:
„Doamne, dacă nu iei încă această cruce de la mine, dă-mi putere să o port împreună cu Tine.”